Un grup de jurnalişti din toată ţara, din care jumătate de la instituţii de presă ale unor comunităţi minoritare, a întreprins, în perioada 18-22 iunie, o vizită de documentare în Dobrogea, alături de reprezentanţii unor institute muzeale, de etnografie, istorie şi arheologie, dar şi de  turism, în cadrul unui program  al Departamentului pentru Relaţii Interetnice (DRI).

Vizita constituie primul pas în realizarea unei „Cărţi albastre a identităţii culturale a Dunării”, care îşi propune să realizeze un inventar al patrimoniului zonelor multietnice aflate de-a lungul fluviului european.

Una dintre opririle jurnaliştilor a fost la Mănăstirea Uspenia, din comuna Slava Cercheză, o oază de linişte, un loc unic în România, care din păcate este cunoscută de foarte putină lume.

Uspenia este şi sediul Eparhiei Ortodoxe de Rit Vechi(nu de Stil Vechi) a Slavei, unica eparhie de acest tip din ţara noastră. Fiind scaunul unui episcop, mănăstirea este singurul lăcaş de cult din România, aflat în mediul rural, care are rang de catedrală.

 Uspenia , mănăstirea de călugari este situată la trei km sud-vest de satul Slava Rusă şi a fost înfiinţată în secolul  XVIII de un grup  de credincioşi din Slava Rusă, care au construit mai sus de sat o bisericuţă de lemn şi s-au retras sa trăiască acolo. Mănăstirea a fost, începând cu anul 1848, sediu episcopal, sub autoritatea mitropolitului de la Fântâna Albă (Moldova) şi, ulterior, sediu mitropolitan. În a doua parte a sec XIX biserica de lemn a fost înlocuită de una de zid, sfinţită la 1883, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Uspenia).               

Numărul călugărilor a crescut simţitor în timp, astfel încât, către anul 1843, aceştia îi cer cer sultanului Abdul-Azis să le acorde unele privilegii, printre care şi scutirea de dări. Firmanul emis în acest sens, în 1851, a fost recunoscut şi întărit de sultanii următori, fapt ce a determinat o efervescenţă a vieţii monahale,  astfel încât în 1877, la Mănăstirea Uspenia erau înregistraţi 200 de călugari.

După integrarea Dobrogei în statul român, în ciuda faptului că vechile privilegii, au fost păstrate, numărul călugărilor a scăzut simţitor, ajungând la numai 60 la începutul veacului XX, pentru ca în zilele noastre să trăiască doar cinci călugări.

An de an, hramul mănăstirii-28 August-Uspenia (Adormirea Maicii Domnului)-prilejuieste strangerea laolalta a comunitatii lipovenesti din tara si strainatate.

De la începuturi şi până în prezent, mănăstirea se autogospodăreşte. Ocupaţia la acea vreme ca şi acum a călugarilor este – Molitva, rugăciunea de zi de zi, apoi activităţile administrativ-gospodăreşti.

Mănăstirea deţine câteva evanghelii şi cărţi de religioase datând de la 1800, cărţi care sunt scoase doar la principalele sărbători religioase. De asemenea, adăposteşte moaştele sfinţilor mucenici Gavedae şi Kazdoia, despre care se spune că au trăit în secolul IV.

Din păcate zona este lipsită de turişti, biserica fiind în stare de degradare.

O solutie ar fi includerea zonei pe lista localităţilor în care se practică turismul cultural.

Cei ce ar dori să cunoască zona pot vizita cele două mănăstiri (Uspenia şi Vovidenia, în toată ţara fiind doar trei de felul acesta) ca şi numeroasele obiective arheologice (Cetatea Ibida, spre exemplu). În plus, în zonă există o comunitate de ruşi lipoveni, cu obiceiuri foarte bine păstrate care ar putea arăta turiştilor tradiţiile acestei minorităţi etnice.

Pentru aceasta autorităţile ar trebui să facă un efort de voinţă pentru a semnaliza corespunzător monumentele. Aceasta ar fi o importantă sursă de venituri pentru locuitorii care n-ar mai fi obligaţi să emigreze, orientându-se spre turismul rural.

Zona merită scoasă din anonimat şi din sărăcie, mai ales că avem în faţă o parte a patrimoniului cultural naţional.