Ne putem închipui astăzi ceva mai banal decât o îngheţată consumată repede, mai ales pe o vreme toridă? Probabil că nu. Combinaţia delicioasă şi răcoritoare alcătuită din lapte sau frişcă, mixate cu zahăr, fructe, vanilie, ciocolată sau alte topinguri reprezintă, cu siguranţă, desertul favorit al verii.

Se pare că reţeta îşi are originea în timpul Imperiului Persan, când oamenii săraci aşezau sucul de fructe într-un vas pe gheaţă şi mâncau mai ales când vremea era caniculară. Gheaţa era adusă de pe crestele munţilor şi păstrată în camere amplasate la subsol.

De altfel, civilizaţiile antice obişnuiau, se pare, să folosească gheaţa pentru răcirea alimentelor fierbinţi. Potrivit BBC, un amestec congelat de lapte şi orez se folosea în China în jurul anilor 200 î.Hr. Împăratul roman Nero (37-68) combina gheaţa cu topinguri de fructe, devenind astfel, probabil, cel mai cunoscut consumator de îngheţată al Antichităţii.

Frigiderul şi răspândirea îngheţatei

Unii istorici spun că arabii au fost, cel mai probabil, primii care au folosit laptele ca ingredient major al fabricării îngheţatei. Ei adăugau zahăr şi suc de fructe, la fel ca orice producător de îngheţată de astăzi. În secolul X, acest tip de desert se răspândeşte la Bagdad, Damasc şi Cairo.

Maguelonne Toussaint-Samat (în Istoria alimentaţiei) atribuie însă inventarea îngheţatei chinezilor şi împăratului Yingzong, din dinastia Song (960- 1279), în cinstea căruia poetul Zang Wanli a scris „Oda brânzei congelate”. La rândul său, Kublai Khan ar fi adorat îngheţata, al cărei secret l-ar fi păstrat cu străşnicie până la vizita lui Marco Polo în China; acesta l-ar fi aflat şi l-ar fi dus apoi în Italia.

Când ducesa italiană Caterina de Medici s-a căsătorit cu ducele de Orléans (viitorul rege Henric al II-lea al Franţei), în 1533, a adus cu ea câţiva cofetari italieni care ştiau să prepare delicioase îngheţate şi şerbeturi. Se spune că, o sută de ani mai târziu, Carol I al Angliei a fost atât de încântat de „zăpada îngheţată” încât i-a oferit bucătarului său personal o pensie pe viaţă în schimbul păstrării secretului preparării acestui desert care rămânea în acest fel privilegiu regal. Nu există însă dovezi istorice care să susţină această legendă.

Primele consemnări privind îngheţata apar în 1674, în cartea Curiozităţi şi întâmplări despre efectele admirabile ale naturii, semnată de francezul Nicholas Lemery. Se spune că în Statele Unite ale Americii îngheţata a fost introdusă de coloniştii quakeri. Ei fabricau îngheţată solidă în propriile magazine din New York şi din alte oraşe.

Benjamin Franklin, George Washington şi Thomas Jefferson consumau cu regularitate îngheţată. Unii dintre istoricii îngheţatei consemnează faptul că soţia preşedintelui american James Madison i-ar fi servit acestuia desertul dulce şi atipic la inaugurarea balului din 1813. Multă vreme, în Marea Britanie îngheţata a rămas un desert scump şi rar, până în era victoriană, moment în care cantităţi mari de gheaţă încep să fie importate din Norvegia.

În Londra, primul magazin de îngheţată a fost cel al lui Carlo Gatti, un elveţian de origine italiană, în gara Charing Cross, în 1851. Abia în secolul XX, odată ce frigiderul ajunge să fie un lucru obişnuit în casele oamenilor, îngheţata devine un desert popular, cu zecile ei de arome atrăgătoare, răcoritoare.