A  rămas celebră butada lui PP Carp care spunea că la cât noroc are România, nu mai e nevoie de politicieni.

Dar pentru că ţara cuiva nu este o suprafaţă de pământ, cu munte, cu râuri şi păduri, ci este un principiu, aş trece dincolo de învelişul  (tragi)comic, căutând,  de pildă, sensuri mai adânci, încercând  să definesc noţiunea de om politic.

Sadoveanu afirma că orice naţiune are două categorii de reprezentanţi: ai puterii şi ai meritului. „Cei ai puterii reprezintă  o epocă mărginită; cei ai meritului sunt reprezentanţi ai veşniciei. Cei dintâi  primesc  strălucire de  la naţiunea lor, ceilalţi dau naţiunii lor strălucire.

Primii  servesc sau o tiranizează cu propriile ei forţe, ceilalţi o acoperă cu beneficiile geniului lor.”

În  România celor două decenii de la Revoluţie se profilează  tot mai nefericit imaginea ceţoasă, de temut, a politicianului terminator. Este bun acela care-şi termină adversarul.

Toţi se acuză-în esenţă, de aceleaşi lucruri, folosind (cam) aceleaşi  cuvinte, ca într-un nesfârşit paradox al lui Epimenide, în care  toţi mint şi toţi  au dreptate în acelaşi timp.  Neagu Djuvara  nu greşeşte cu nimic când postulează: „Politica  nu e pentru deştepţi, e pentru dibaci.”

Aceşti ani, venind într-o nefericită continuare a  deceniilor de comunism românesc, au schilodit cuvintele,  făcându-ne  să ne confruntăm cu o pierdere a expresivităţii, ce ne-ar putea duce în situaţia de a fi miraţi de nălucile pe care le lăsăm să umble printre noi    (HenryJames,1915). Vi se pare că afirmaţiile scriitorului american  şi-au pierdut din actualitate?  Nălucile ne însoţesc la tot pasul...

Şi în final, un motiv de reflecţie până la următorul articol:

Cea  mai mare  parte a românilor cultivaţi sunt mari amatori de funcţii politice, împrejurare  care-i  împarte în două segmente rivale – cel al lui BEATI  POSSIDENTES (fericiţii posesori)  şi cel al însetaţilor (A.D. Xenopol).