Pe măsură ce îmbătrânim, îmi spunea cineva în care cred necondiţionat, şi calităţile, şi defectele ni se accentuează. Ceea ce părea umbră, nuanţă, ambiguitate la douăzeci de ani, sub aureola candorii, devine radicalitate, intransigenţă, fermitate la cincizeci, dacă, bineînţeles, nu ne lăsăm duşi de cursul vieţii spre acele fundături mlăştinoase în care domneşte definitiv compromisul. Compromisul văzut nu ca înţelegere şi adaptare decentă la realităţi, ci ca filozofie a renunţării la principiile morale, la afinităţi, la libertate.

Cred că viaţa omului nu poate fi deplină decât dacă el îşi asumă riscul de a rămâne credincios propriei structuri, de a nu se schimba, de a rezista tentaţiilor facile şi conjuncturilor. Deloc lesne, pentru că Diavolul are ceva mai mult farmec decât Dumnezeu, pentru că tot ce e uşor este şi plăcut, şi, nu în ultimul rând, pentru că bunul-simţ comun, mediocritatea, convenţionalismul sunt monedă curentă în acest „Târg al deşertăciunilor” în care suntem obligaţi să trăim.

Însuşirile accentuate şi conservarea structurii originare constituie, poate, ceea ce numim „caracter”. Raritatea lui e dovada atroce a decadenţei generale pe care o traversăm. Aşa cum timpurile noastre nu mai posedă forţa necesară de a crea anumite tipuri somatice umane şi pe care secolele precedente, după cum arată o galerie a personalităţilor, le-au produs din abundenţă, ele nu mai au, în ciuda succesivelor cuceriri tehnologice, nici capacitatea de a naşte suficiente caractere pentru ca evoluţia civilizaţiei să nu fie dublată de o gravă involuţie morală. Căci „mărirea şi decăderea” unei societăţi nu au ca fundament victorii sau eşecuri tehnice, ci reuşite sau nereuşite etice.

Ce înseamnă, la urma urmei, a avea caracter? Exercitarea constantă, inexorabilă a unor drepturi ce devin şi obligaţii: de a spune nu, măcar din când în când, cu riscul de a provoca reacţia neîndurătoare a mediocrităţii; de a-ţi asuma statutul incomod de minoritar atunci când există principii şi adevăruri în care crezi; de a apăra cauze dinainte pierdute doar pentru frumuseţea şi plăcerea luptei; în sfârşit, de a opune propriul tău sistem de valori falşilor idoli la care se închină toată lumea la un moment dat.

Riscul? Uriaş, fiindcă orice societate, ca orice organism viu, posedă redutabile mecanisme de apărare împotriva oricărui element atipic, bizar, considerat un agresor potenţial pentru mersul previzibil al lucrurilor, agresor ce se cere rapid eliminat. Răsplata? Uneori, iluzia puterii pe care ţi-o dă singurătatea, forţa de a privi lumea dintr-o perspectivă străină celorlalţi, asemeni acelor alpinişti care, escaladând cu dificultate piscuri încă necucerite de om, au sentimentul straniu că sălbaticele peisaje care se oferă privirilor lor au rămas aşa cum le-a modelat cândva mâna Creatorului. Alteori, foarte rar, darul magic al unei fiinţe-pereche, la rându-i stranie, cu care împarţi aerul rarefiat al subteranei sociale în care eşti sortit să-ţi duci şi să-ţi sfârşeşti zilele.