Vară somnolentă, istorie adormită. Cum e în cer, aşa şi pe pământ. Nori de clăbuc vălătucit, ploi iuţi, toxice sau cu broaşte, cu bulboane de zvoană ştirbă, dintr-o lume peticită şi vesel pocită. Nu ne mai supără neîntâmplarea, nu ne mai dor părăsirile.

Înjumătăţiţi, oricum,micşoraţi, trăim doar cu un ochi mijit, cu o gură înconjurată de tentacule, şi cu o inimă devenită cord. Din Levant spre Levant, se spunea altădată. Era, totuşi ceva, o boare răcoroasă de labirint cu penumbre de taină, un şopot de culise gestând intrigi subţiri. Acum, dinspre mai nimic, spre un neant cu sclipici, mai degrabă un naufragiu pe Dâmbu, cu mateloţi beţi, manele în loc de valsuri şi călători apatici, fără bilet. Butaforie şi cacofonie. Placidă incoerenţă nedurută.

Poporul toropit caragialian, amnezic, vesel  cârtitor, de grabă vărsătoriu de adjective  nemeritate spre o elită de artişti şi intelectuali uitaţi de Dumnezeu, de boboreni şi chiar de ei înşişi. Iar mai sus de talpă (că n-o fi mai sus de sus), răsfăţul derivei şi alintul boacănei. Mersul  împleticit, privirea de vultur saşiu, din poiata babei nevoiaşe, gândul  cutezător şi dezinteresat,de pirat şomer- iată cu ce ne poate regala o...clasă politică fără clasă. O împrestriţătură...coerentă în giumbuşlâcuri turcite, solidară în pretenţii meschine, puerile şi majore (de la ...plutonier), hilară sau terifiantă în expoziţia scâlciată a unui bagaj ideatic de anvergura pachetului (parchetului) de puşcărie verosimilă.

Străchini călcate, cu ghiotura; minciuni( şi fraze-i totul), o mie( şi: oh, nouă!), veleităţi buimăcitoare, pumn în gură prin ameninţări, posturi tv. de cas(t)ă, inducerea ideii că opoziţie nu mai există, fiindcă nu mai pomeneşte nimeni de ea. Drăguţă (mioară) părere (până la idee este însă o cale care pretinde bravilor dirigenţi picioruşe mai abitire decât scobitorile): suntem noi şi ai noştri, ceilalţi, dacă vor fi fiind,vor deveni de-ai noştri, prin simplă şi implacablă contaminare cu măreţia. Cu anvergura.

Cu marii viri, vorba diagnosticianului şi previzionarului Caragiale, ca Caracala,ca Cicero, ca Caligula. Să trăieşti sub măreaţa lor umbră, vrut seculară-  ce şansă, ce euforie! Conştientizând pletora beneficiilor, nu mai poţi cădea în pericolul crestării pe răboj a unor dezagremente minorissme de felul: scumpiri în polimer(!) prelung şi tare uricios pentru starea interioară şi siguranţa zilei de mâine; basne non- stop despre competenţa universală a guvernorilor; proasta imagine despre noi a lumii întregi (nici măcar bulgarii nu ne mai maltratează cu o vorbă bună); percepţia dureros de înveninată a vârfurilor (Moldoveanu şi Negoiu) din himalayana noastră politică de platină (platinată):

Ponta a... conversat cu Angela  Merkel o eternitate şi ceva:  4 minute! Iar cu musulmanii... Pur (impur) şi simplu ne-au jignitără pe noi azerii şi turcmenii ăia vizitaţi de Ponta şi de ziarişti( de unde specialişti în haloimăsul guvernamental?), privind măndreţea de baschetbalist şi avtomobilist cu superioritate abstract-dispreţuitoare. Ne lipsim de petrolul lor, de gazele ,de banii lor, de tot. Mai bine săraci şi cu nasul ţuguiat de măndrie, şi cu bogaţii noştrii care, barem, sunt mai bogaţi decăt ai lor.

Vară buimacă, deci, cu accese şi abcese de veselie proastă şi nemulţumire fără cauze majore. Decădem sau cădem... Cred că primul verb este mai potrivit într-o ţară care acum a uitat verbele acţiunii majore şi substantivele abstracte ale demnităţii şi prosperităţii decente. Clisă în loc de piatră, piatră unde trebuia să fie suflet naţional. Şi n-au apărut deloc mentorii şi vracii de fântâni care să unească şi să ridice neamul. Încă scriem substantivul despărţit: ne-am... Puneţi, dumneavoastră, verbul stării de declin mai departe.