Despre Carol I, considerat de majoritatea istoricilor noştri cel mai mare om de stat din istoria României, soţia sa , Regina Elisabeta, afirma că este o persoană care îşi poartă coroana şi în somn. Monarhul trăia, pe deplin asumat, misiunea de conducător al unei ţări devenite a doua sa patrie, o Patrie slujită cu devotament şi rigoare! Luptând pentru ordine şi pentru o democraţie de substanţă , Carol I a încercat să stăpânească patima partidelor, niciodată, însă, din altă postură decât aceea de arbitru al vieţii politice (lesne de observat că termenul de conducător- jucător nu este doar un paradox în sine, dar conţine o doză consistentă de hazard, ceea ce exclude ideea că politica românească ar putea fi vreodată ceea ce trebuie să fie - un proiect împărtăşit de întreaga naţiune…).
Fractura teribilă dintre rigoarea nemţească şi patima arghirofililor din politica dâmboviţeană naşte concluzii amare pentru Carol: Poporul român nu ştie să guverneze şi nici nu se lasă guvernat , iar România este o ţară lipsită de măsură şi mereu în schimbare. Este evident că reproşurile ţintesc clasa politică a etern făcătorilor de forme fără fond şi nu România profundă şi dintotdeauna, pe care monarhul o descrie în cuvinte emoţionante: Aici nu este o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, pe nedrept necunoscut, în istoria lumii.
La aproape un secol de când Regele aşternea aceste gânduri în Jurnalul său, pare că nimic nu s-a schimbat! Nu, nu-mi vorbiţi despre amăgitoare forme! Căutaţi în memoria dumneavoastră imediată şi veţi sfârşi prin a recunoaşte adevărul! Cel de-atunci, egalul celui de-acum! Vă ajut, invitându-vă, totodată, la o mult mai serioasă reflecţie, cu un citat interesant din opera politologului britanic Tom Gallagher, specialist în societăţile balcanice şi editorialist înfocat al dreptei politice româneşti: România a transformat UE în ce e mai rău, diluând consensul său democratic şi luând în derâdere normele sale. Aţi înţeles, nu mă îndoiesc, la cine se referă când vorbeşte despre Ţară!
În ce stat trăim, de fapt?
P.S. Procesul de deznobilare al României a început odată cu instaurarea comunismului, dublat fiind de o agresivitate dusă până la crimă la adresa valorilor creştine. Conducerea ţării a încăput pe mâna semianalfabeţilor, iar România de astăzi este ,în bună măsură, eşecul acestui proces.
Dând articolului precedent titlul „Nihil sine Deo”, deviza monarhiei române, am încercat să readuc în memoria celor ce ne citesc adevărata idee de nobilitate, făcută praf de evenimentele recente… Am făcut asta pentru cei care înţeleg nu doar că România trăieşte o dramă, dar, mai ales, că speranţele noastre stau în dreapta lor gândire.
