Am auzit o vorba înţeleaptă. Când vom ajunge să fim conduşi de cei drepţi, vom fi ajuns, deja, în Împărăţia Cerurilor. Nu se arata şi în care parte va fi cazat fiecare, ştiut fiind că sunt doua variante total diferite, după vrednicia şi respectul fiecăruia. Şi atunci, trag fireasca concluzie că aici, jos, pe Pământ, pentru a ne dovedi că suntem încă vii, trebuie să ne lăsam conduşi de cei strâmbi. Nu pot să contrazic aceasta logică imbatabilă, mai ales atunci când evidenţa este mai mult decât clară.

Că avem conducători strâmbi nu mai trebuie demonstrat. Strâmb le este chipul, strâmb le este sufletul şi strâmbe le sunt deciziile. Dreptatea nu mai are loc în atâta strambenie. Pe Pământ există justiţie şi nu dreptate, iar cei puşi să conducă, parca în mod intenţionat întind coarda pentru ca aceasta să se rupă. Există în mintea acestor oameni sădită vrerea de a împărăţi lumea. Există în mintea acestor oameni o aparenţă de imortalitate care, în realitate, îi duce spre imoralitate. Ţara este plină acum de voievozi, boieri şi vătafi, care stau cu biciul pe sărăcime, să le ia şi ultimul sfanţ din buzunar. Iar toţi aceşti potentaţi ai vremurilor actuale sunt haiduci ai vremurilor noi, după cum noua le este şi ideologia. Acum ei iau de la săraci şi dau la bogaţi, spre a le fi viaţa mai plina de bucurie. Pentru ca, zic ei, pentru saraci nu mai avem bani !

În ceea ce fac vătafii vremurilor moderne nu există moralitate sau frică de Dumnezeu. Ei sunt prieteni întotdeauna, indiferent de talpa pe care o sărută cu nedisimulată placere şi obedienţă, indiferent de dosul pe care îl şterg cu profesionalism şi talent de slugă.Căci şi ei, vătafii, sunt slugile altora, mai puternici. Şi tot aşa, până sus. Însă în lume şi în discurs, încearcă să se arate ca oameni vrednici şi cinstiţi, ca purtători de stindarde şi “prinţipii”. Asta dacă nu se bâlbâie încercând să citească vreun biet discurs searbăd, fără sare şi fără piper, doar o trece timpul, s-o plictisi prostimea şi i-o lăsa în pace, să îşi vadă de furaciune.

Şi mai fac ceva aceşti cameleoni. Se sprijină intre ei, indiferent că până mai ieri erau duşmani, să nu vadă micimea că ar putea să fie vreunul dintre ei veriga slaba. Că sunt uniti în hoţie şi prostie, că au slugi şi putere, iar acestea nu se pot pierde. Dar oriunde există o verigă slabă. Şi ea se fisurează, încet, încet, până când, în vâltoarea timpului, ajunge să vuiască vestea despre ruperea ei. Şi ce mai freamăt, ce mai zbucium ! Ce mai zvârcoleală !

Păcatele acestor strâmbi sunt multe şi parca asupra lor stau toate relele. Iar ei vor să ai încredere în ei, să-i proslăveşti, că or să dea o friptura şi un sprit. Pentru că onoarea lor cam atât costă .

Când vezi toate astea şi eşti aproape de ele, daca ai credinţă şi morala, daca iţi pasa de cei sărmani, se cutremura pământul sub tine şi ameţeşti la duhoarea pestilenţială a slugilor şi a vătafilor. Schimbarea lor, în oameni mai buni, nu este posibilă, deoarece nu pot rezista altfel. Acesta le este modul de viaţă şi aşa respiră. Păcatul le este crezul, iar minciuna scutul.

Şi atunci te întorci, în singurătate, la cele sfinte şi înţelegi de ce, chiar la mijlocul Bibliei, scrie : “ Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om” ! Să fiţi iubiţi !