Evul Mediu european a făcut din duel o formă aleasă de soluţionare a disputelor. Rezervat numai nobilimii (târgoveţii şi ţăranii îşi rezolvau conflictele cu bastonul sau cu bâta), dispunând de un riguros cod de onoare (constatarea afrontului, trimiterea de martori, fixarea condiţiilor de desfăşurare, prezenţa asistenţilor şi a medicului etc.), duelul devine modul predilect de tranşare a diferendelor dintre persoane. Doar intervenţia Regelui sau suzeranului, îngrijorat de soarta câte unui favorit, putea pune capăt zăngănitului armelor. Dar, chiar dacă, într-o anumită ţară şi într-o anumită epocă, duelul era interzis, era o chestiune de onoare ca niciuna dintre părţile angrenate în conflict să nu profite de interdicţie şi să-şi apere dreptatea „în teren“.

În aceeaşi perioadă, el capătă, sub denumirea de ordalie, şi un aspect judiciar. În anumite procese penale sau civile între cavaleri, proba verităţii se făcea prin duel, cu partea adversă sau cu o persoană desemnată de tribunal. Ordalia era de natură religioasă şi era numită şi „Judecata lui Dumnezeu“. Pentru ţărani şi târgoveţi, dovada nevinovăţiei lua forma de tortură, prin supliciul focului, apei clocotite sau fierului încins, căruia aproape nimeni nu-i putea rezista.

Burghezia secolului al nouăsprezecelea, aflată în plină ascensiune, a preluat cu încântare de la nobilimea perdantă instituţia duelului. Era şi un mod de a accede într-o castă la care sângele nu-i dădea dreptul, de a lichida un grav complex de inferioritate pe care acumularea de averi şi de poziţii sociale nu reuşise decât să-l atenueze. Astfel încât, pretutindeni în Europa, fenomenul ia un caracter de masă şi ajunge în straturile cele mai obscure ale unei burghezii care îngloba nu numai casta militară, ci şi funcţionărimea, ca să nu mai vorbim de negustorii de tot felul.

Între diferendele pe care le tranşa duelul, cele sentimentale ocupau de departe primul loc. Fericite timpuri în care eliminarea unui rival ţinea de iscusinţa mânuirii spadei sau revolverului! Triste vremuri în care un destin omenesc, feminin sau masculin, se valida prin forţa armelor! Dar, aşa cum spunea François Villon în „Balada Doamnelor de altădată”, „Mais où sont les neiges d’antan?”.

La începutul secolului douăzeci, duelul cade în desuetudine. Îl mai practică doar ofiţerii, mânuitori de arme en titre şi extrem de sensibili la onoare. Sub o altă formă, el se cantonează în lumea politică şi jurnalistică. Marii politicieni, marile ziare se angajează în polemici cu caracter de duel. La tribuna Parlamentului, în paginile publicaţiilor importante, spiritul, verva şi jocul inteligenţei iau locul spadei.

Dar, chiar şi acolo, continuă să existe un cod de onoare, un corpus de reguli. Din păcate pentru ei, oamenii nu sunt totdeauna egali. Democraţia nu poate guverna decât superficial lumea spiritului. O minte liberă şi rafinată nu se poate duela cu un personaj grobian.

Ea poate, cel mult, să procedeze ca Athos din „Cei trei muşchetari”: în faţa insistenţelor unui burghez de a se duela, cavalerul şi-a trimis valetul să-i aplice câteva bastoane mârlanului.