Aşa cum Ulise a avut inteligenţa de a cere să fie legat de catargul corabiei sale, pentru a nu cădea pradă cântecelor de sirenă, ar trebui ca şi noi, bieţi alegători seduşi din/cu mila noastră, să facem un gest crucial, radical, nemaivăzut. Să ne legăm cât mai strâns de un catarg imaginar al propriilor convingeri, al adevărurilor ştiute dar nerostite, pentru a nu fi, o dată în plus, victime sigure. Pentru a nu fi, o dată în plus, furaţi, într-o ţară înşelată cu metodă, tot mai sărăcită ( vorbesc, evident, despre oameni ca noi), de parcă singura deviză a zilelor noastre ar fi Cleptocraţia conduce/Distruge România!

Vă amintiţi, sunt convins,  seducătorul,, Să trăiţi bine!’’. După aproape un deceniu de coabitare cu înţelesul sloganului câştigător, am înţeles, cred, dacă nu am făcut-o de la bun început, că, de fapt, această cinică formă fără fond nu a fost decât rodul înspiraţiei unui făcător de imagine, e adevărat, unul bun, suficient de bun dacă a mobilizat atâtea energii oarbe. ( Ce frapantă asemănare cu deviza lui Caţavencu: România să fie bine şi tot românul să prospere!)  Uitati-vă la toţi aceşti ani, răstigniţi între dreptate şi adevăr şi dreptate până la capăt, ani furaţi de nişte  băieţi deştepţi, premianţi ai sistemului- altul decât cel al valorilor morale consacrate, ani ale căror adevăruri vor rămâne îngropate. Definitiv! Pentru că oamenilor ca ei nu le este frică de nimic. Ţesătura de tip omerta funcţionează impecabil. La nevoie, în spectacole bine regizate, cu accente groteşti, sistemul se debarasează de cei care nu respectă regulile (şlapi, costume de baie, diete, decizii luate între cearşafuri, protejarea la infinit a vinovaţilor, băi de mulţimi selectate atent, joacă, joc, bătaie de joc...). Totul, în luminile mincinoase ale televiziunilor care, în chip magic, transformă in valori naţionale nişte mediocrităţi (ne)elevate, făcându-se a nu înţelege evidenţele...

Iară noi, noi, epigonii? Cu ce rămânem după douăzeci de ani de minciună şi neputinţă? De ce, în ciuda promisiunilor binevoitor cinice, continuăm să trăim prost?

Am să vă ofer răspunsul pe care îl dă la această întrebare Eugen Ovidiu Chirovici, unul din purtătorii de lumină ai anilor mei din urmă. Afirmaţiile sale par adevărate axiome, sunt tăioase, inteligente, curajoase şi pot fi premisa de la care putem începe să reconstruim.

1. România este o ţară fără resurse sau, în orice caz, resursele pe care le avem sunt departe de a fi de ajuns.

2. După 1989, a urmat o perioadă dominată de lupte politice ascuţite, pe fondul unei agresivităţi tot mai evidente, fără un proiect valabil şi viabil, capabil să adune.

3. Avem în urmă o istorie nefericită, unitatea naţională fiind înfăptuită în 1918, ceea ce face din Statul nostru unul tânăr.

4.Setul de mentalităţi pe care se naşte paradigma socială, politică şi economică în care trăim este unul profund alterat, de la vlădică la opincă. ALTERAT ŞI ALTERABIL. Muncim prost şi dezorganizat, iar corupţia este corolarul unor mentalităţi ce-şi găsesc rădăcinile în mitul haiducului, în lipsa simţului proprietăţii.

În  toată această uriaşă farsă, suntem personaje. Obligate să jucăm, după regulile lor, e adevărat. Dar statutul de personaje principale ni-l croim singuri. Cu observaţia fundamentală că aceasta este, pentru cei mai mulţi, singura viaţă în care putem să o facem...