Există în România o specie de profesionişti absolut speciali ca preocupare. Aflându-se, pentru un anumit moment ”la butoane”, încearcă, prin toate modalităţile inventate şi admise de mintea umană să te facă să crezi că albul este negru şi „viteversa”. Şi întotdeauna, în ceea ce fac, se bazează pe cantitatea infinită de ignoranţă pe care în mod fals o presupun a se afla în minţile destinatarilor acestor manevre. Dar şi pe devotamentul necondiţionat al unor purtători de „condei”, de regulă persoane care au ajuns ziarişti din pură şi nefericită întâmplare.

Media a devenit azi un cinematograf în care un film este, în acelaşi timp, tragedie, comedie sau reality show. Şi toate acestea depind, indiscutabil, de modul de punere a problemei. Atunci când unul şi acelaşi eveniment este catalogat absolut diferit în funcţie de cel care îl evoca, îţi pui în mod firesc problema dacă merită să dai crezare unor judecaţi de valoare contradictorii, mai ales în condiţiile în care ai certitudinea că, în realitate, lucrurile nu stau chiar aşa cum au fost prezentate. Care ar putea fi cauza unor asemenea distorsionări ale realităţii, distorsionări care devin, în anumite condiţii, efectiv hilare ?

Una dintre explicaţiile posibile ar fi înregimentarea necondiţionată a unei părţi a formatorilor de opinie, indiferent de formă de exprimare, fie ea scrisă sau manifestată pe ecranele televizoarelor. A acelor oameni cu care, mai ales în perioadele tensionate ale realităţii, împărţim mai mult timp decât ar trebui în mod normal. Iar ei, sfetnicii noştri, îşi permit, de cele mai multe ori voit, luxul de a ne minţi. Nu am o problemă cu aceştia, cu atât mai mult cu cât, omeneşte, îi înţeleg, oameni sărmani care aleargă şi ei după o bucată de pâine. Însă nu-i agreez. 

Altă explicaţie este că unii dintre cei care şi-au făcut din munca de formare a opiniei o profesie, de multe ori fără a avea şi vocaţie, percep ei înşişi, în mod greşit, ceea ce se întâmplă. Aceştia din urmă, poate lipsiţi de talent în analiza şi exprimare, au la rândul lor un anumit segment de public care îi încurajează şi care le conferă încrederea de a merge înainte, deşi ar trebui să se oprească spre binele lor şi al umanităţii.

Şi ar mai fi şi alte motive, dar, de cele mai multe ori, ele sunt un mixt în cote diferite a celor mai sus expuse. Iar în unele cazuri, melanjul dintre cele două este efectiv mortal. Nu pentru cititori, ci pentru cel care ţine cu tot dinadinsul să ne convingă că soarele răsare seara, pentru că el aşa crede sau pentru că i s-a spus că aşa trebuie să creadă. Şi cu onoarea dumneavoastră domnilor, cum rămâne ?

Avem cu toţii multe de învăţat. Discutam cu un bun amic asupra conceptului de „onoare” şi concluzionam că, dacă în cazul prostiei care ar durea mulţi s-ar văita, într-o situaţie în care onoarea ar durea, mare linişte ar fi pe la noi prin ţară. Trebuinţa onoarei pe la casele noastre este mare, iar marfa este puţină şi scumpă. Şi ar trebui să înţelegem că, cu cât ne considerăm mai sofisticaţi, cu atât mai mult suntem corigenţi la acest capitol. Cuvântul dat nu mai reprezintă nimic, mai ales într-o ţară în care nici contractul nu prea mai are o mare valoare.

Şi atunci, vă rog pe dumneavoastră, oricare veţi fi citit acest text, să explicaţi copiilor că, mai înainte de toate, ar trebui să îşi ţină promisiunile făcute, iar cea mai mare valoare a omului este onoarea sa. Poate veţi găsi pentru asta cinci minute. Dumnevoastră vă veţi fi făcut datoria, copiii nu vor uita nicicând, iar acest dar îl vor purta cu ei toată viaţa.