Soarta monumentelor istorice rămâne o problemă în Prahova din cauza unei subfinanţări cronice din partea statului, a lipsei de interes în protejarea lor şi a unor puternice interese imobiliare.

Profesorul Constantin Stere, director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Naţional, explică cum şi ce mai poate fi salvat din „exponatele“ arhitectonice care alcătuiesc patrimoniul cultural şi istoric din Prahova.

R: Avem 1069 de monumente, clădiri istorice, situri arheologice pe lista Ministerului Culturii. Cât de actuală mai este această listă?

Constantin Stere: „Din totalul de peste 1000 de monumente, situri, 120 nu mai există. Lista cu fostele monumente a fost înaintată Ministerului Culturii încă de acum 10 ani, însă ministerul le trece în continuare în lista oficială. Ele sunt trecute în virtutea unei reglementări legale care spune că o clădire apare pe listă, atât timp cât este clasată şi nu poate fi declasată decât prin ordin al ministrului, lucru care nu s-a întâmplat. Pe de altă parte sunt şi persoane care vin şi cer declasarea pe diverse motive personale, dar întemeiate şi noi avem obligaţia legală să întocmim un dosar de declasare pe care să-l trimitem Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, iar răspunsul este invariabil «NU». În 15 ani de când sunt aici s-au petrecut doar patru declasări, toate în mediul rural.

Câte case monument se află în Ploieşti, în Prahova şi care sunt criteriile în baza cărora se clasifică în această categorie?

C.S.: În municipiul Ploieşti se află aproximativ 200 de clădiri de patrimoniu, în Prahova sunt 450. Principalele criterii sunt vechimea, apartenenţa la un stil arhitectonic, valoarea memorialistică, autenticitatea şi pe cât posibil, lipsa intervenţiilor neautorizate.

Ploieştiul se înscrie într-un stil anume?

Nu. Stilul predominant este cel al secolelor de sfârşit de scxol XIX, început de secol XX. Foarte mulţi negustori şi-au făcut case în Ploieşti în a doua jumătate a secoulului XIX. Era un stil eclectic cu influenţe franceze dar şi populare, săteşti.

Cât de gravă este „agresiunea“ şi lipsa de atenţia asupra monumentelor, clădirilor de patrimoniu?

Nu avem un fenomen amplu, mai ales după 2008, privind agresiunea împotriva monumentelor în mediul urban. Avem însă mari probleme în mediul rural din două motive: Pe de-o parte oamenii vor aducă îmbunătăţiri în clădirile monument în care locuiesc, pe de altă parte nici autorităţile locale nu au ţinut cont de clasificarea unor imobile, de legea 422/2001, acordau autorizaţii de construire fără să ceară avizul de la Direcţia Judeţeană pentru Culte.

Acum însă, de câţiva ani, au devenit mult mai atenţi la aceste aspecte, poate chiar prea vigilenţi. Lucrurile s-au stabilizat în ultimii 7-8 ani. Marea nenorocire a fost perioada anilor 90. S-au petrecut lucruri care în mod normal nu ar fi trebuit să se întâmple.

Din punct de vedere economic, toţi oamenii încearcă să scoată bani din piatră seacă, ca atare a intrat şi zona monumentelor în malaxorul acesta al economiei de piaţă. Uneori s-a cumpărat imobilul doar pentru teren. Altă variantă este că atunci când s-a cumpărat casa aşa cum era şi a fost transformată din rezidenţă în scopuri comerciale şi s-au făcut restaurante, baruri etc. Acest lucru nu este o problemă pentru că activităţile acestea comerciale pun în valoare clădirea. Dar câteodată apariţia în imediata apropiere a unor terase care  estetic nu au nicio legătură cu monumentul reprezintă un minus, aşa cum s-a întâmplat la Casa Hagi Prodan. De regulă când vin cu astfel de modificări care nu afectează monumentul în sine, însă vin cu nişte adăugiri provizorii schimonsesc vizual monumentul, nu-l mai poţi percepe la adevărata lui valoare.

Mai avem edificii scăpate de testul anilor 90? Cum rezistă tentaţiei proprietarilor de a le „moderniza“?

Clădirile publice monument sunt în regulă, în cea mai mare parte. Sunt peste 120 de clădiri monument care există, necesită intervenţii, fireşte, dar nu se află în pericol. De exemplu, la Biserica de lemn de la Valea Seman s-au efectuat intervenţii fără autorizaţie, dar nu i-au pus în pericol integritatea. S-au făcut intervenţii neautorizate pe multe monumente. Chiar în Ploieşti, pe clădiri care sunt susceptibile a fi de patrimoniu s-au făcut intervenţii de termoizolare, iar toate ornamentaţiile de pe faţadă au fost acoperite cu plăci de polistiren. În principiu nu consider că aceste clădiri sunt compromise. Este o modă acum cu termoizolaţia. Nu ştiu cât va ţine, nici nu avem experienţa să ştim cât de mult vor afecta aceste lucrări.

Casele particulare de patrimoniu din mediul urban constituie o eternă problemă. Unii proprietari le reabilitează fără niciun aviz, alţii încearcă ceva dar nu prea iese. Cum se vede problema din punctul de vedere al instituţiei?

Nu trebuie să uităm de casele particulare vechi care au fost foarte bine refăcute, chiar dacă uneori s-au exagerat nişte elemente în cursul procesului de restaurare. Pot da exemplu aici şi Restaurantul Bulevard şi mai sunt cazuri fericite. V-am spus în mediul urban stăm relativ bine cu protejarea clădirilor de patrimoniu.

Facem brusc o incursiune în judeţ. Ce se mai poate realiza cu clădirile cantacuzinilor de pe Valea Prahovei?

Aceste clădiri de la Filipeşti Târg, de la Filipeştii de Pădure, Măgureni, sunt descrise de Nicolae Iorga în 1902-1903 exact aşa cum se prezintă acum. Aceste conace nu mai existau de la jumătatea secolului XIX. Există nişte simulări a tipului de conac existent atunci. Dacă vor exista suficiente fonduri şi va fi oportun aceste conace pot fi reconstruite. Altfel, ele pot fi conservate aşa cum sunt şi în acest sens am intervenit şi nu am permis cetăţenilor care au gospodăriile lângă să construiască tot felul de dependinţe.

Mai sunt situri, castre romane care mai pot fi transformate în muzeu?

Castrul de la Drajna, una din cele mai importante baze militare romane din judeţ. Castrul roman de la Drajna va fi amenajat. Există un proiect de acoperire a sitului. Proiect care a trecut de comisia noastră, iar Consiliul Judeţean va finanţa această lucrare.

Există şi monumente salvate

În ultimii ani totuşi profitând de cornul abundenţei europene, (fondurile UE), autorităţile judeţene au reuşit să restaureze un număr de clădiri, unele vechi de aproape 400 de ani.

„Un caz fericit îl reprezintă Conacul Pană Filipescu care a intrat deja în restaurare pe fonduri europene. O soartă la fel de fericită au avut-o Conacul Bellu, biserica din Apostolache care se află în faza finală la restaurare, mănăstirea de la Vărbila, care este gata de anul trecut, mănăstirea de la Târgşor, mănăstirea Sinaia. Au fost nişte cheltuieli imense pentru restaurarea acestor monumente. În curând vor intra în restaurare şi Halele Centrale.

După ce a fost refăcut pe bani europeni, Conacul Bellu trebuie acum restituit Academiei, proprietarul de drept al edificiului.

Conacul Bellu a fost donat de familia Bellu Academiei Române. Academia nu l-a cedat ci a acordat primăriei şi ulterior Consiliului Judeţean Prahova dreptul de administrare. Prin anii 50, Nicolae Simache (profesor şi muzeograf de prestigiu al Ploieştiului n.r.) cere acest edificiu şi Academia este de acord să cedeze folosinţa acestuia către judeţul Prahova pentru realizarea unui muzeu. Nu au fost fixate nici termene, nici clauze. Acum l-a cerut înapoi să îl administreze prin forţe proprii. Însă trebuie să semneze un acord care prelungeşte funcţionarea muzeului Bellu în aceeaşi clădire pentru o anumită perioadă, acord care poate fi prelungit. Probabil vor să îşi organizeze liniştiţi diverse activităţi culturale în acest loc.

Dacă pentru proprietarii unei clădiri de patrimoniu, de cofinanţare din partea statului nici nu poate fi vorba. Cum sunt analizate totuşi demarate procedurile pentru restaurarea unui edificiu administrat de stat? Condiţiile impuse sunt foarte stricte, dar finanţarea ...

Există un Institut pentru Patrimoniu în acest scop. Prin acest Institut se realizează proiecte de restaurare. Există aşa numitul Plan Naţional de Restaurare  elaborat de Ministerul Culturii prin Institutul Naţional pentru Patrimoniu şi în fiecare an sunt prinse obiective. Pe de altă parte, sumele pe care acest institut le primeşte sunt infime. În niciun caz nu şi-ar putea permite o finanţare, mai ales că aceste sume micuţe sunt distribuite în mod echilibrat în toate judeţele din ţară. Ca să refaci un astfel de obiectiv ar trebui ca tot bugetul Ministerului Culturii pe segmentul de restaurare să se ducă pe un singur obiectiv.

Funcţionare la cota de avarie

Bugetul Ministerului Culturii reprezintă 0,15% din PIB iar din această sumă trebuie să trăiască toate instituţiile naţionale precum Teatrul Naţional, Opera Română, la muzeele naţionale, teatrele naţionale şi să fie alocaţi şi pentru restaurare, să fie asigurată şi funcţionarea direcţiilor de cultură care au câte doi, trei angajaţi .

În teorie, fără a mai aduce vorba de posibilităţi financiare, se poate reconstrui de exemplu un monument din care se mai vede doar un perete? Aşa, să înţeleagă şi publicul larg ce a fost în acel loc.

Acolo unde începe ipoteza se termină restaurarea. Se practică şi reconstituirea aproximativă după cum o gândeşte autorul de proiect, dar nu este restaurare. Când vorbim de conacele cantacuzine, dacă e vorba de restaurare trebuie să ne oprim la ce avem. Restaurarea este păstarea a ceea ce este fără să intrăm în substanţa ei, să conservăm la acest nivel. O altă opinie spune că restaurarea este acţiunea de a readuce un obiect, imobil la starea iniţială. Amândouă însă se lovesc de acelaşi principiu de care vorbeam înainte: Când începe ipoteza se termină restaurarea.

Dacă vorbim însă de reconstrucţie, atunci ne putem permite pe baza unei informaţii, unei minime informaţii şi a unor proiecte similare să reconstruim un astfel de obiectiv. Eu sunt adeptul reconstruirii acestora, să scoatem la lumină, să facem cum a fost sau măcar aproximativ cum ne închipuim noi că a fost. Există un segment foarte îngust de populaţie specializat care să vadă un zid şi cu ochii minţii să-şi închipuie cum a fost. Oamenii vor să vadă ceva concret.

Aşa ceva s-a realizat la Vărbila, pe baza unor fotografii. Este un punct de vedere. La fel şi în cazul Catedrala Sfântul Ioan, partea din spate, care a fost realizată pe baza unor planuri sumare ale lui Toma T. Socolescu. Ceea ce a făcut domnul Hoinărescu a fost să preia schiţele lui Toma T. Socolescu şi să vină cu detalii.

De ce credeţi că în zona Transilvaniei s-au păstrat atât de bine edificiile medievale faţă de cele din Valahia, să spunem?

În primul rând acolo materialul de bază a fost piatra şi la noi lemnul, în al doilea rând nu există aici o educaţie în acest domeniu.

Cum poate fi inoculat, cultivat spiritul de respect faţă de monumentele noastre, faţă de trecut, faţă de istoria locului?

Părerea mea personală este că ar trebui din şcoli să se predea noţiuni legate de istoria localităţii şi despre valorile şi identitatea acestor localităţi. Aceşti copii ar fi mult mai ataşaţi de localitatea lor de istoria localităţii lor, de ceea ce au lăsat strămoşii lor direcţi. Noi suntem la început, am avut perioada asta comunistă care a distrus de fapt întreaga noastră istorie, a distrus elita românească, a distrus identitatea culturală românească. Noi încercăm să reclădim din cioburi ce a mai rămas, acest concept. Avem această vocaţie a Meşterului Manole, blestemul...