Un mic război civil s-a petrecut acum 73 de ani în Bucureşti între două forţe politice care nu se mai suportau. Conflictul  a demonstrat încă odată tensiunile uriaşe la care se ajunsese între cele două forţe conducătoare ale României, Mişcarea Legionară şi generalul Ion Antonescu. De la coabitarea lor, în septembrie 1940, existaseră întotdeauna divergenţe, iar legionarii făcuseră tot felul de excese care le-au fost tolerate.

În timp ce Antonescu dorea linişte în ţară pentru a pregăti mai bine statul pentru preconizatul război cu Uniunea Sovietică –lucru ţinut secret pentru opinia publică - şi pentru a instaura mai repede o dictatură militară, gruparea legionarilor care avea un lider formal în persoana lui Horia Sima, era mai preocupată de răzbunări politice şi personale, decât de guvernarea ţării.

Incidentul Jilava

Incidentul trist al asasinării a 64 de demnitari carlişti ţinuţi în arest la penitenciarul Jilava, pe 27 noiembrie 1940, de către o grupare autointitulată „poliţie legionară“, a fost tolerat de către Antonescu, mai ales că i-a rezolvat şi acestuia, fără să-l implice, eliminarea unor viitori oponenţi politici, printre care cel mai periculos, Mihail Moruzov, fondatorul Serviciului Seceret de Informaţii, cel care ştia destule secrete despre Antonescu, dar şi despre Horia Sima. În acelaşi fel, Antonescu a tolerat şi asasinarea altor lideri politici precum Virgil Madgearu, economist şi teoretician de stânga al Partidului Naţional Ţărănesc, în pădurea de la Snagov şi a marelui apărător al regimului carlist, Nicolae Iorga. Fostul prim-ministru, Iorga era considerat autor moral al deciziei lui Carol al II-lea de a-l asasina pe fondatorul Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, în 1938. Iorga a fost găsit împuşcat pe un câmp de lângă satul Strejnic, în apropiere de Ploieşti, după ce fusese ridicat de la vila sa din Sinaia, de un grup de legionari. 

Abia pe 28 noiembrie, Antonescu ia atitudine, tardiv, şi interzice printr-un decret-lege orice manifestări de rebeliuni şi de substituire a autorităţilor statului. În decembrie, acesta va mai emite un decret prin care se pedepsea cu moartea orice instigare la rebeliune.

Divergenţele de opinie erau tot mai evidente între Antonescu şi liderii legionari. Primul plănuia să scape de gardişti care erau tot mai haotici şi determinaţi să provoace mişcări de stradă de stradă. Asul din mâneca lui Antonescu era însă aprobarea lui Hitler de a face tot ce este necesar pentru a asigura stabilitatea şi ordinea în România. Liderul german alesese „militarul“ în locul unei mişcări politice similare cu cea pe care o conducea el.

Scânteia scandalului

Pretextul rebeliunii legionare l-a constituit asasinarea, pe 19 ianuarie, a unui maior german Helmuth Döring, în centrul Capitalei, de către un cetăţean grec –Dimitrie Saranados - cu mai multe focuri de pistol. Imediat, Antonescu a cerut ministrului de Interne, generalul Petrovicescu, simpatizant legionar, să rezolve cazul. Peste numai o zi, toţi miniştrii legionari erau demişi din Guvern alături de mai mulţi prefecţi din ţară, inclusiv cel al Bucureştiului.

Enervaţi la culme, liderii legionari iau decizia de a prelua cu forţa puterea. Ca atare, şi-au chemat toţi simpatizanţii sub arme, unele sustrase din arsenalul Ministerului de Interne, şi au ocupat clădirile publice din Bucureşti, mai ales în jurul Guvernului, baricandându-se în acestea. Au ocupat clădirile Poştei, telefoanelor şi ale  Radiodifuziunii, emiţând comunicate prin care anunţau ruptura de Antonescu şi sfârşitul dictaturii militare. Şefii mai mici, observând lipsa de reacţie a Poliţiei şi jandarmilor, au trecut la acţiuni de terorizare a bucureştenilor prin legitimarea de persoane, constituirea de filtre rutiere, arestări abuzive de persoane şi uneori chiar împuşcarea unor oameni nevinovaţi. Cartierul locuit de evrei din Capitală s-a trezit cu sute de gardişti care intrau în case şi arestau capii familiilor, proferând diverse ameninţări. Unii au fost împuşcaţi, dar cei mai mulţi au scăpat doar cu o bătaie zdravănă. Bucureştenii sunt îngroziţi de nebunia distrugerilor înfăptuite de legionari, de asasinatele din pădurile din jurul Capitalei, de pe străzi sau din locuinţe dar şi de faptul că bande de răufăcători ieşiseră la iveală cu ocazia dezordinilor şi îşi făceau de cap. Cu această ocazie, toată lumea interlopă a Capitalei, fără legătură cu legionarii, îşi făcea şi ea de cap la vedere. Nici simpatizanţii comunişti nu au stat deoparte şi profitând de dezordine şi-au reglat tot felul de conturi şi s-au dedat la jafuri şi furturi.

Pe 22 ianuarie, liderii gardişti, crezând că sunt la un pas de a pune mâna pe putere, au emis un ultimatum generalului Antonescu prin care era somat să accepte un guvern compus exclusiv din legionari şi condus de Horia Sima. Antonescu era izolat în clădirea Guvernului, păzit de militari ai Armatei şi aştepta un răspuns de la Berlin. Iar acesta a venit clar, în seara zilei de 22 ianuarie: „Generalul, ca şef al statului, ar trebui să declare pe legionari ca rebeli şi să declare că nu tratează cu rebelii. Acesta trebuie să proclame starea excepţională şi să ordone arestarea tuturor capilor participanţi la rebeliune“.

Armata intră în scenă

După ce pe 22 ianuarie, în apropierea Bucureştiului, au fost masate la ordinul lui Antonescu mari unităţi de peste 20.000 de militari şi câteva batalioane de tancuri, în dimineaţa zilei următoare Armata a trecut la acţiune şi a început curăţirea prin folosirea armelor a tuturor instituţiilor ocupate de legionari. În numai câteva ore, toate centrele de rezistenţă erau ocupate de Armată, iar mulţi dintre rebeli au fost împuşcaţi sau arestaţi. Pe 24 ianuarie, Sima a ordonat încetarea rezistenţei şi retragerea. El însuşi a reuşit să fugă din ţară, fiind ţinut de germani sub supraveghere. De acolo a consituit un guvern român în exil, în august 1944, care îşi propunea lupta alături de Germania.  

Consecinţele

Conform datelor oficiale, la finalul rebeliunii s-au înregistrat 416 morţi, dintre care 120 de evrei. Armata a arestat peste 8.000 de legionari, condamnaţi la mulţi ani de închisoare, unii scăpând de detenţie în timpul regimului comunist, în 1964. Anchetatorii au constatat ulterior, că aproape 57% din rebelii legionari arestaţi, participanţi la evenimente, proveneau din rândurile de jos ale muncitorimii necalificate, şomeri cu simpatii comuniste.

La 27 ianuarie, Antonescu a format un nou guvern, compus în prepoderenţă din ofiţeri, iar la 14 februarie statul naţional-legionar a fost abrogat oficial, instaurându-se un regim de dictatură militară. Multe legende au fost atunci inventate sau exagerate de către propaganda antonesciană, începând de la exagerarea numărului de victime ale legionarilor până la povestea celebrului abator în care s-a spus că legionarii şi-ar fi agăţat victimele ucise în cârligele suspendate.

Legionarii rămaşi în ţară au fost arestaţi iar unii au fost trimişi pe frontul de est încadraţi în subunităţi disciplinare. Pleava din cadrul mişcării - şi cei mai mulţi - nu a întâmpinat probleme în a se înscrie în partidul comunist după 1944.

Nu au lipsit nici invenţiile propagandei antonesciene legate de presupuse crime atribuite legionarilor şi care au fost preluate ulterior de propaganda comunistă şi cultivate prin literatura angajată şi în filme artistice.

Antonescu şi-a continuat liniştit pregătirile de război şi guvernarea autoritară, un război din care nu va mai şti cum să iasă.