După aproape de patru ani de regim forte, oamenii erau lămuriţi că trebuia găsită o soluţie pentru a salva, dacă se mai putea, ceva din integritatea statală. Era august, acum 69 de ani, România se afla în război de trei ani şi aproape două luni. Economia era în pragul colapsului din cauza efortului de război dar şi a întreţinerii cu aproape 100 de milioane de lei lunar, a aproape 617.000 de soldaţi germani, situaţi atât pe linia frontului (460.000), care se afla la porţile Iaşului, dar şi a garnizoanelor din interior (157.000) care apărau litoralul, Valea Prahovei şi asigurau comunicaţiile. În primăvara anului 1944, trupele sovietice intraseră pe teritoriul României, iar Botoşaniul şi nordul Moldovei şi Basarabiei deveniseră teatre de război. Două contraofensive germane reuşeau să stabilizeze frontul până în vară, dar cele două divizii de tancuri, părăsiseră România către frontul din Prusia Orientală. Cei trei ani de război în est aduseseră pierderi imense de oameni şi materiale. Peste 200.000 de ostaşi români îşi pierduseră viaţa în stepele ruseşti ori picaseră în prizonierat în această perioadă. Alianţa cu Germania se dovedea neproductivă, mai ales că mareşalul Ion Antonescu se alăturase Puterilor Axei în 1941, fără a avea un tratat de alianţă care să specifice într-un fel care va fi gradul de susţinere a maşinăriei germane de război împotriva Rusiei Sovietice. De asemenea dictatorul militar reluase în mod repetat, spre disperarea populaţiei, campaniile de înrolare forţată astfel că Armata Română avea în august 1944 1,2 milioane de ostaşi, faţă de 686.000 cu câţi începuse războiul în 1941. Tribunalele militare acordau zilnic sentinţe de condamnare la moarte pentru mii de români care încercau să se sustragă înrolării ori pentru insubordonaţii de pe front. Armata Română era departe de corpul mediu profesionalizat cu care începuse războiul. Cu excepţia câtorva ofiţeri şi a unor unităţi de şoc, trupa era slab pregătită şi puternic demoralizată, părăsindu-şi rapid poziţiile la orice atac al unor blindate sovietice.
De asemenea, după trei ani opinia publică şi liderii politici nu mai aveau nicio îndoială că Germania va pierde războiul şi că în curând România, alături de acest aliat, va deveni un teatru de război care va distruge treptat oraşe, locuinţe, industrie, agricultură şi mai ales sute de mii de vieţi.
Avioanele americane bombardau de un an constant Ploieştiul cu rafinăriile sale şi Bucureştiul. Pierderile umane au fost destul de reduse, dar cele materiale cu greu mai puteau fi cuantificate.
Care este soluţia?
O decizie trebuie luată! Liderii politici liberali, ţărănişti şi chiar comunişti formaseră cu aproape un an înainte un grup conspirativ în frunte cu Regele Mihai, şeful oficial al statului, dar care nu mai era implicat în treburile statului de către mareşal. De exemplu, regele a aflat la radio că România declarase război Uniunii Sovietice în 1941. Iuliu Maniu (liderul PNŢ), Constantin (Dinu) Brătianu (liderul PNL), Gheorghe Brătianu (lider facţiune PNL), Lucreţiu Pătrăşcanu (reprezentant al PCR), Constantin Titel Petrescu (lider al social democraţilor), Grigore Niculescu Buzeşti (diplomat) şi generalul Constantin Sănătescu (mareşal al Palatului), împreună cu regele ajunseseră la concluzia că tentativele mareşalului timide şi nehotărâte de a scoate ţara din război nu vor avea niciun rezultat şi că tăvălugul rusesc nu va putea fi oprit în condiţiile date. Singura soluţie gândită de conspiratori a fost aceea ca regele, deşi tânăr, să apuce taurul de coarne şi să-l demită pe mareşal din funcţia neoficială de conducător al statului. Mai mulţi generali ai Armatei au colaborat activ cu regele şi au întocmit planuri judicioase pentru blocarea, fixarea şi eliminarea subunităţilor germane risipite pe teritoriul ţării. Lovitura trebuia dată pe data de 26 august, dar vestea începerii unei ofensive sovietice (Frontul 3 Ucrainean) pe frontul din Moldova pe 20 august a precipitat data „mutării”, pe 23 şi fără înştiinţarea comuniştilor pentru a nu face vreo agitaţie pro-sovietică. În numai trei zile ruşii au împins trupele armatelor a III-a române şi a 6-a germane pe malul drept al Nistrului şi chiar al Prutului (unele unităţi). Totul părea că se va termina cu un dezastru, o ţară răvăşită de război, pusă sub ocupaţia nu foarte prietenoasă a armatei roşii şi poate transformarea ţării într-o provincie sovietică. Astea erau gândurile cele mai sumbre care munceau gândurile liderilor de atunci. O soluţie era întoarcerea armelor şi sprijinirea forţelor Naţiunilor Unite în speranţa că Marea Britanie şi SUA îşi vor oferi braţul protector împotriva unor brutalităţi din partea sovieticilor.
Conspiratorii nu mai au nicio îndoială, mareşalul Antonescu făcea planuri pentru rezistenţa cu orice preţ, chiar şi cu mutarea guvernului în vestul ţării. Suprinzător, discuţiile contradictorii ale mareşalului cu liderii politici liberali şi ţărănişti îl determină chiar pe acesta să ceară audienţă la rege, în data de 23, tocmai pentru a-i cere să înceteze cu „joaca de-a politica”. Antonescu nu ştia însă că un număr important de generali ai armatei erau deja de partea conspiratorilor.
Regele fără a-i mai înştiinţa pe liderii politici, pregăteşte arestarea şi pune garda palatului (80 de ostaşi fideli) în stare de alarmă.
La ora 16, Antonescu şi prim-ministrul Mihai Antonescu se prezintă la Palatul Regal, iar timp de 45 de minute are loc o discuţie tensionată prin care mareşalul încearcă să-l convingă pe rege că situaţia nu este atât de disperată şi că România mai poate duce lupta. Regele nu mai are răbdare şi îl anunţă că în lumina acestei opinii nu mai rămâne decât varianta demisiei, lucru pe care acesta îl respinge. În consecinţă regele ordonă arestarea celor doi antoneşti şi închiderea lor temporară în casa de valori a palatului.
La ora 22, Radioul public a emis comunicatul regelui către ţară care anunţa formarea unui guvern nou şi afilierea la tabăra Naţiunilor Unite împotriva Germaniei. Hitler a fost cuprins de furie şi a ordonat trupelor existente în România răsturnarea guvernului nou format şi a regelui Mihai pe care l-a calificat trădător. Prima ripostă a venit din partea aviaţiei germane (Luftwaffe) care a bombardat Bucureştiul. Timp de trei zile, unităţi motorizate germane dar fără aport blindat (unităţile de tancuri erau plecate de o lună din România) au încercat fără succes să cucerească capitala.
Ploieştiul la 23 august
În Ploieşti, zona cea mai înţesată de trupe germane, (în special artilerie antiaeriană) nu s-au dat lupte grele, germanii făcând înţelegeri cu trupele române pentru a le permite retragerea în linişte spre Transilvania pe Valea Prahovei şi pe Valea Teleajenului. Câteva neînţelegeri s-au soldat doar cu câteva schimburi de focuri dar fără prea multe victime. Singura luptă serioasă s-a dat la Lipăneşti unde unităţi germane şi vlasoviste au făcut prăpăd în rândul unor subunităţi româneşti care le-au blocat retragerea. Trupele Axei s-au retras către Transilvania hortystă unde au avut răgazul unei odihne înainte de începerea luptelor cu trupele româno-sovietice.
Insurecţia de la 23 august a deschis larg porţile armatelor sovietice către Jugoslavia, către Bulgaria, către Ungaria şi sudul Slovaciei. Pe 30 august, trupe ruseşti intrau în Bucureştiul curăţat de trupe germane, pretinzând ulterior că au eliberat oraşul de „hoardele fasciste”.
Stalin, se pare că a fost foarte încântat de mişcarea românilor deoarece nu ar fi sperat să obţină o poziţie strategică atât de bună. Fostul dictator, Ion Antonescu a fost judecat în 1946 după un proces trucat de autorităţile comuniste şi condamnat alături de câţiva colaboratori la moarte. A fost executat la 1 iunie 1946.
Singurul mare câştig al României a fost că a obţinut totuşi permisiunea sovieticilor de a readuce Transilvania la patria mamă şi o vagă independenţă. Cu toate că am scurtat războiul cu 6 luni, lucru recunoscut şi de aliaţii occidentali, Româniai nu i s-a acordat statutul de stat aliat, fiind tratat ca stat învins la tratativele de pace de la Paris.
Fără să ştie elita politică şi-a grăbit sfârşitul, deoarece peste numai trei ani şi patru luni, ocupanţii sovietici îşi vor impune cozile de topor (comuniştii) în guvern şi îl vor şantaja pe rege să demisioneze. Din ianuarie 1948 va începe o nouă eră în istoria României.
