Se împlinesc 100 de ani de la „Incidentul Sarajevo“, momentul dramatic care va marca soarta întregii Europe, va încheia brutal La Belle Époque, va produce milioane de victime pe bătrânul continent şi va oferi la final o şansă nesperată de evoluţie mişcărilor comuniste şi naţionaliste.

O banală vizită a arhiducelui Franz-Ferdinand, principe-moştenitor al tronului, într-o tânără provincie a Imperiului Austriac s-a încheiat tragic după ce un tânăr naţionalist sârb l-a împuşcat mortal alături de soţia sa, Sofia de Hohenberg.

Trebuie să vedem dincolo de minciunile spuse de învingătorii Primului Război, dincolo de povestea idealizată despre şase tineri militanţi pentru libertatea Bosniei care l-au împuşcat pe reprezentantul cel mai de seamă al tiraniei austriece.

- Mobilul oficial: Bosnia şi Herţegovina, provincie otomană cu populaţie sârbă, a fost pierdut de Istanbul după celebrul Război Ruso-Turc (1877-1878), - În istoriografie română: Războiul de Independenţă. Congresul de Pace de la Berlin, tutelat de cancelarul Germaniei, Otto von Bismarck, hotărăşte administrarea Eyaletului Bosniei de către statul austriac, după ce turcii stăpâniseră provincia timp de 415 ani şi lăsaseră germenii unui conflict sângeros care va izbucni în 1992. Provincia rămânea a Imperiului Otoman doar cu numele. După 30 de ani de implementare a administraţiei germane, de ordonare a alambicatei societăţi sârbe şi de instaurare a unui climat relativ liniştit între membrii celor trei confesiuni (sârbi musulmani, sârbi creştin-ortocşi şi sârbi catolici –croaţi), Monarhia Dunăreană decide să oficializeze juridic anexarea Bosniei. Aceasta va fi oficial încorporată Austro-Ungariei în 1908.

Situaţia generală în cazanul Balcanilor

Anexarea de jure a Bosniei Herţegovinei, în 1908, de către Austria a dus la o iritare vizibilă a Serbiei care pierdea multe speranţe de a revendica vreun teritoriu din această provincie, în care se vorbea limba sârbă şi un dialect sârb care va fi definit drept bosniac. În plus, Rusia, protectoarea Serbiei, şi-a arătat în mod public indignarea faţă de mişcarea Vienei şi a ameninţat cu războiul. Imperiul Germaniei a remis însă un ultimatum Rusiei, în 1909, pentru a recunoaşte anexarea Bosniei de către Austria. Fiind slăbită după înfrângerile suferite în războioul cu Japonia şi după Revoluţia din 1905, Rusia acceptă anexarea. La scurt timp şi guvernul de la Belgrad recunoaşte anexarea Bosniei pe 5 aprilie 1909.

Trebuie amintit totuşi că, după lovitura de stat de la Belgrad, din 1903, şi schimbarea dinastiei Obrenovici cu cea a familiei Karagheorghevici, clasa politică a fost dominată de partide naţionaliste radicale ai căror lideri – precum Nikola Pasici - visau la înfiinţarea unui mare regat balcanic nu de puţine ori fiind enunţat numele de „Jugoslavia“, sau „Yugoslavia“.

Relaţiile austro-sârbe au rămas tensionate până în 1914. „Această evoluţie critică a dus la o ascuţire ameninţătoare odată cu «războiul porcilor» din 1906 (un război vamal-comercial între 1906-1908 în care Viena a impus o blocadă asupra importurilor de carne de porc din Serbia n.r.), urmat de anularea unui acord comercial austro-sârbesc. S-a ajuns la un război economic al Monarhiei (Habsburgice n.r.), care  şi-a închis piaţa pentru Serbia“, explică istoricul Erich Zöllner în „Istoria Austriei“.

Urmărind faptele istorice, se poate constata că principalul instigator în zonă pentru creearea unor stări de conflict era Serbia. Aceasta reuşise în timpul Primului Război Balcanic (1912-1913) să recupereze o mare parte din provincia Kosovo de la Imperiul otoman, dublându-şi aproape teritoriul. Însufleţiti de acest câştig Belgradul vroia mai mult. În plus nu trebuie uitat că aproape toate acţiunile guvernului de la Belgrad erau supervizate de guvernul de la Sankt Petersburg.

Serbia reuşeşte să organizeze mişcări naţionaliste pe teritoriul Bosniei, prin colonelul Dragutin Dimitrijević, şeful Serviciului de Informaţii al Armatei, artizanul loviturii de stat din 1903, şi autorul asasinării Regelui Alxandru I Obrenovici. În 1911, Dimitrijevic a organizat o tentativă de asasinat asupra împăratului Franz Iosef, fără succes însă.

Planurile unei vizite semi-oficiale

Liberalul Arhiduce Franz-Ferdinand, prinţ moştenitor al tronului austro-ungar, decide să facă o vizită în capitala provinciei Bosnia-Herţegovina, împreună cu soţia sa Sofia. Vizita era plină de riscuri iar arhiducele ştia acest lucru. Numai în ultimii cinci ani, se petrecuseră zeci de atentate împotriva guvernatorilor ori a oficialilor austrieci. De fiecare dată atentatorii erau naţionalişti sârbi. De exemplu, în 1910, un tânăr sârb, Bogdan Zerajic, îl ucide pe guvernatorul Bosniei, generalul Marijian Varesanin descărcând înspre el cinci gloanţe. Fapta tânărului îi inspiră şi pe alţi tineri care visau la o Serbie Mare.

Împăratul Franz-Iosef, l-a însărcinat pe Franz-Ferdinand, în 1914, să supervizeze manevrele militare programate a se desfăşura în Bosnia în iunie 1914. După terminarea acestor manevre, arhiducele plănuieşte să viziteze Sarajevo pentru a inaugura un muzeu al istoriei regiunii. Ducesa Sofia decide să-şi însoţească soţul, fără a da importanţă sfaturilor legate de riscurile la care se poate expune. Sofia, fiind de origine comună, şi etnic ceh, avea o relaţie ciudată cu soţul său Franz Ferdinand. Cei doi se căsătoriseră din dragoste, dar rigidul împărat Franz Iosef a acceptase căsătoria nepotului său decât cu condiţia renunţării la tron pentru urmaşii acestui cuplu. De asemenea, Sofia nu îşi putea însoţi soţul la întâlniri oficiale, de protocol, întâlniri ori serbări la Curte. Această plimbare la Sarajevo, departe de rigiditatea curţii vieneze era ocazia unică de a fi alături de soţul său într-o vizită mai puţin protocolară.

Nici Franz Ferdinand nu a avut ezitări când a stabilit această vizită. El era un avocat al naţiunilor imperiului şi visa la o federalizare a statului pe baze etnice. De asemenea milita pentru acordarea cât mai multor drepturi naţiunilor slave  din graniţele Monarhiei. El credea că programul său politic deschidea porţile şi inimile sârbilor bosniaci.

Evident, atitudinea şi planurile sale reformiste deranjau iredentismul politic al statului sârb, fiind perceput ca o ameninţare pentru planurile unei Serbii Mari, care ar fi fost mai greu de atins cu nişte con-naţionali sârbi prea mulţumiţi în graniţele Austriei.

Vizita a fost stabilită pentru data de 28 iunie (15 iunie în calendarul vechi iulian), o zi sacră pentru sârbi. Ziua este numită Vidovdan şi comemorează data Bătăliei de la Kosovo din 1389, când sârbii sunt înfrânţi de otomani, iar sultanul Murad I a fost asasinat în propriul cort de un cavaler sârb, Milos Obilic.

Cum vizita era anunţată, toţi au avut timp să se pregătească, inclusiv naţionaliştii din mişcarea Tânăra Bosnie. Danilo Ilić era liderul celulei Mâna Neagră, care activa în Sarajevo. Ilic era instruit în acţiunile sale de colonelul Dragutin Dimitrevici, şeful informaţiilor militare sârbeşti, cunoscut sub porecla de „Apis“.

După eşecul atentatului din 1911 asupra Împăratului, Apis şi-a concentrat atenţia asupra moştenitorului tronului, Franz Ferdinand, iar când a auzit despre vizita programată în Sarajevo a trimis imediat acolo trei membri ai mişcării Tânăra Bosnie: Gavrilo Princip, Nedeljko Cabrinovic, Trifko Grabez, plus alţi patru militanţi din Serbia cu scopul de a-l asasina cu orice preţ. Planul iniţial de asasinare al guvernatorului Oskar Potiorek  a fost modificat pentru o ţintă mult mai importantă.

Informat ulterior de planurile lui Apis, prim-ministrul Serbiei, Nikola Pasic, încearcă să oprească această operaţiune, ştiind că succesul unui astfel de act ar duce cu siguranţă la război. Acesta dispune arestarea celor trei conjuraţi în momentul în care vor trece graniţa. Ordinele sale nu au fost însă executate, iar tinerii au ajuns uşor în Bosnia, reunindu-se cu alţi camarazi şi liderul zonal Danilo Ilic. Pe 26 mai, conjuraţii primiseră 4 pistoale automate Browning, 6 grenade de mână, muniţie, bani, pastile cu otravă (pentru sinucidere).

În dimineaţa zilei de 28 iunie, Ilic şi-a poziţionat cei 6 asasini de-a lungul rutei anunţate pentri coloana oficială de maşini.

Gafele de organizare ale guvernatorului

Cam în acelaşi timp, Franz Ferdinand şi suita sa au coborât din tren în staţia din Sarajevo. Guvernatorul Oskar Potiorek i-a întâmpinat. Şase automobile erau pregătite, iar arhiducele cu soţia au urcat în cea de-a treia maşină, un model Gräf & Stift 28/32 PS decapotabil. În automobile îi mai însoţea guvernatorul şi un ofiţer.  Dintr-o zăpăceală de protocol, şeful dispozitivului de pază a prinţului a plecat cu prima maşină, în timp ce ofiţerii din subordinea sa cu o maşină din spatele coloanei.

Prima oprire a coloanei s-a petrecut la sediul garnizoanei oraşului, după care oficialii s-au îndreptat spre centrul oraşului.

Pregătirile în materie de securitate în Sarajevo au fost minime. Comandantul garnizoanei, generalul Michael von Appel a propus iniţial formarea unui şir de soldaţi pe toată lungimea itinerariului princiar, dar guvernatorul şi reprezentanţii autorităţii locale au respins ideea deoarece ar fi fost o ofensă adusă populaţiei. Până la urmă, toate măsurile de protecţie au fost lăsate pe seama agenţilor de poliţie, dintre care doar 60 erau de serviciu în acea zi, restul nu au fost chemaţi de acasă.

Minutele se scurg

Coloana oficială trece de primul conjurat, Mehmedbasic. Ilici îl plasase în faţa parcului de lângă Cafeneaua Mostar şi îi dăduse o grenadă, numai că acesta nu a putut acţiona. Nici al doilea, Vaso Cubrilovic, nu are poziţie.

Era ora 10.10, maşina prinţului se apropie pe lângă râul Miljacka. Nedeljko Cabrinovic aşteaptă vizavi. Acesta are spaţiu şi aruncă o grenadă care loveşte husa plafonului rabatat şi pică în spatele maşini, explodând sub cea de-a patra maşină din coloană, rănind 16 persoane.

Cabrinovic înghite repede pilula cu cianură şi se aruncă în râu. Din nefericire, otrava nu a funcţionat, iar râul avea doar 13 cm adâncime, din cauza secetei. Este prins şi bătut de cetăţenii revoltaţi, înainte de a fi reţinut de poliţişti.

În mod ciudat, după acest incident organizatorii îşi continuă plimbarea conform programului, iar prinţul şi ducesa vor circula cu aceeaşi maşină decapotabilă.

Coloana se deplasează către sediul primăriei în mare viteză, toţi sunt speriaţi. Ceilalţi trei conjuraţi, Cvjteko Popovici, Princip şi Grabez nu apucă să acţioneze.

Recepţie la Primărie

Ajuns la Primărie, prinţul afişează o stare firească de stres, întrerupându-l pe primar din discursul de bun venit. „Domnule Primar, am venit în vizită şi se aruncă cu bombe în mine. Este revoltător!“. Acesta este calmat de soţia sa şi protocolul se desfăşoară normal. Un oficial propune ca perechea princiară să rămână în primărie până când vor veni trupele să facă ordine pe străzi. Guvernatorul consideră măsura excesivă. Franz Fedinand vrea să-i viziteze la spital pe cei răniţi în atentat. Un ofiţer, contele Harrach, se va posta pe pragul exterior maşinii în stânga prinţului, ca o măsură de protecţie.

La 10.45 coloana se pune în mişcare cu arhiducele tot în aceeaşi maşină. Pentru a evita centrul oraşului, guvernatorul decide să circule pe cheile Appel, de lângă răul Miljacka.  În haosul creat, conducătorul coloanei de maşini, şeful poliţiei, Edmund Gerde, a uitat să respecte ruta stabilită.

Împuşcăturile fatale

După ce aflase că atentatul cu bombă a eşuat, Princip căuta să-şi stabilească o nouă poziţie favorabilă la întoarcerea coloanei. Acesta se opreşte la o cafenea (Schiller's delicatessen), chiar lângă Podul Latin.  În acest punct, coloana a urmat ruta originală care ducea la Muzeul Naţional. Guvernatorul care se afla în a doua maşină cu perechea imperială a cerut şoferului să dea înapoi pentru a vira către spital. „Ce-i asta? Nu pe aici!” a strigat generalul când maşina prinţului a cotit de pe Cheiul Appel către strada Franz Iosef. Încurcat, şoferul a frânat ca să dea înapoi şi să scoată maşina de pe străduţa îngustă.

 În momentul manevrei de mers înapoi care se petrecea lângă cafenea, Princip simte ocazia, se apropie cu viteză şi trage două focuri, de la distanţa de un metru jumătate, cu un pistol de calibru 9 mm. Primul glonţ l-a atins pe prinţ la vena jugulară, al doilea glonţ a rănit-o pe ducesă în abdomen. Princip a fost arestat imediat. Ulterior avea să declare că nu a intenţionat să o ucidă şi pe ducesă ci pe prinţ şi pe guvernator.

Ambele victime au rămas pe banchetă, în timp ce şoferul a demarat cu viteză către reşedinţa guvernatorului pentru a primi tratament medical. Aşa cum mărturisea contele Harrach, ultimele cuvinte ale lui Franz Ferdinand au fost: „Sofia, Sofia! Să nu mori! Trăieşte pentru copiii noştri!“. Prinţul i s-a adresat şi lui Harach referindu-se la rană că „Este un fleac“. Sofia era deja moartă la sosirea la reşedinţă. Franz Ferdinand a murit 10 minute mai târziu.

După organizarea unor funeralii grandioase, cei doi soţi au fost înmormântaţi la Castelul Artstetten din nord-estul Austriei de astăzi. S-a optat pentru acest compromis, deoarece soţia care nu avea ascendenţe nobiliare şi nu putea fi îngropată în Cripta Imperială.

Procesul

Revolte anti-sârbeşti au izbucnit în Sarajevo, în Zagreb şi în alte zone din apropiere. Revoltele au degenerat într-un val de violenţă orientat asupra întregii comunităţi sârbeşti otodocse din graniţele austriece, fără ca autorităţile să oprească astfel de acte.

Toţi cei 25 de conjuraţi au fost prinşi. Toate iţele anchetei arătau o implicare a statului sârb în acest atentat. Ulterior s-a descoperit că adevăratul lider al grupării teroriste era şeful Serviciului de Informaţii al Statului Major al Armatei Sârbe, colonelul Dragutin Dimitrijevici, un înfocat naţionalist sârb şi filorus.

 Judecata a ţinut doar 11 zile şi s-a încheiat cu condamnarea la moarte prin spânzurare pentru Danilo Ilic, Veliko Cubrilovic, Mihaijlo Jovanovic. Gavrilo Princip a primit 20 de ani de detenţie alături de alţi trei camarazi. Restul au primit pedepse de 10, 7, 3 ani, iar 9 au fost achitaţi.

Conflictul Diplomatic

Pe 23 iulie 1914 Guvernul de la Viena a trimis un ultimatum guvernului sârb cu o listă lungă de solicitări. Premierul Nikola Pasic nu poate accepta însă punctul 6, prin care se cerea Serbiei să permită unei delegaţii austriece să desfăşoare pe teritoriul său o investigaţie pentru a-i depista pe cei care ordonat şi planificat atentatul.

Războiul

Pe 28 iulie 1914 Austro-Ungaria declară război Serbiei. Peste două zile, ca urmare a deciziei Vienei, Rusia decretează mobilizarea generală. Germania adresează un ultimatum Rusiei pentru a înceta mobilizarea armatei la graniţele sale. Pe 1 august guvernul de la Berlin nu mai are răbdare şi declară război Rusiei. Pe 3 august, ca urmare a mobilizării armatei franceze, Germania declară război Franţei. Consiliul de Coroană al României întrunit la Sinaia proclamă neutralitatea ţării în acest conflict.

Pe 29 iulie 1914, Flota Fluvială Austro-Ungară bombardează Belgradul. Pe 12 august, armata austro-ungară  fortează trecerea râurilor Drina şi Sava şi pătrund în Serbia.

Singurul politician care a prezis că un război european va izbucni din Balcani a fost Bismarck.

Cu două focuri de pistol s-a declanşat un conflict mondial în care şi-au predut viaţa aproape 30 de milioane de oameni, au dispărut state, au apărut regimuri criminale iar industrializarea de război şi-a arătat faţa hâdă.

Alex POLICALA