Arcul de triumf este, din Antichitate, de pe vremea Imperiului Roman, un simbol al victoriilor militare. Cele mai importante momente din istoria Franţei şi a României sunt, la rândul lor, sărbătorite printr-un astfel de monument. Cele două arcuri de triumf, din Paris şi Bucureşti, sunt aproape identice – cel din România a fost realizat după modelul celui francez, însă la dimensiuni mai mici.

Arcul de Triumf, Paris

„Vă veţi întoarce acasă sub arcuri de triumf”. Napoleon dobândise una dintre cele mai mari victorii din timpul domniei sale, Bătălia de la Austerlitz (1805) – Bătălia celor trei împăraţi – şi le-a promis soldaţilor, asemenea romanilor, gloria eternă sub forma unui monument arhitectural.

În 1806, decretul de ridicare a arcului de triumf era gata. Lucrurile au evoluat neaşteptat de repede. În câteva luni, arhitectul francez neoclasic Jean Chalgrin realizase deja schiţele, iar La Grande Armée strânsese banii necesari. Pe 15 august 1806, Napoleon Bonaparte împlinea 37 de ani, iar Arcul de Triumf mult visat avea pusă piatra de temelie.

Dar istoria tumultuoasă a secolului al XIX-lea s-a răsfrânt şi asupra edificiului: într-o ţară în care regimurile politice alternau cu revoluţiile, nimeni nu mai avea timp de arhitectură. Abia în 1823, entuziasmat în urma succesului campaniei din Spania, Ludovic al XVIII-lea i-a încredinţat planurile arcului de triumf arhitectului Jean-Nicolas Huyot. Mai apoi, regele Ludovic-Filip şi omul său de încredere, Adolphe Thiers, au „îmbrăcat” monumentul. În partea superioară, Arcul de Triumf îşi etalează cu mândrie cele şase basoreliefuri – Funeraliile generalului Marceau, Bătălia de la Abukir, Bătălia de la Jemmapes, Bătălia din Arcola, Bătălia de la Piramide şi Bătălia de la Austerlitz – iar de pe coloane privesc impunătoare cele patru altoreliefuri: Plecarea voluntarilor din 1792, Triumful din 1810, Rezistenţa din 1814 şi Pacea din 1815; toate realizate de dalta unor mari sculptori francezi.

Arcul de Triumf a fost inaugurat în 1836 şi a fost, de atunci, martorul istoriei. Se spune că pe 21 februarie 1916, ziua în care s-a tras primul foc de armă la Verdun, sabia Libertăţii, personificată într-una dintre sculpturi, s-a spart. Arcul a văzut revolte, revoluţii, războaie. Deasupra lui au trecut zeppeline şi a fluturat svastica.

Din 1921, Arcul de Triumf este locul care adăposteşte pe veci Mormântul Soldatului Necunoscut şi flacăra veşnică. De atunci, el este mai mult decât o emblemă a francezilor, este un simbol al Marelui Război. Monumentul care desparte în două axa istorică a Parisului ascultă an de an „La Marseillaise” şi vede cum paradele trec majestuoase pe lângă el (niciodată pe sub) pe timp de pace, înconjurându-l cu respect.

Anul inaugurării: 1836
Loc: Place de l’Étoile, Paris
Înălţime: 50m 
Lăţime: 45m

Arcul de Triumf, Bucureşti

„Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?”. Era anul 1922, anul încoronării Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari, când compozitorul George Enescu ridica problema unui edificiu demn de istoria recentă şi de Micul Paris. Opinia publică devenea din ce în ce mai insistentă cu acest subiect, aşa că în 1922 scheletul din beton al Arcului de Triumf era gata.

Pentru ridicarea unui astfel de edificiu fuseseră câteva încercări. Din lemn, din semifabricate, din materiale mai puţin rezistente, dar prin care românii doriseră totuşi să sărbătorească momentele de glorie: cucerirea independenţei, 40 de ani sub domnia lui Carol I. La 1 Decembrie 1918, când Regina Maria, Regele Ferdinand şi toţi românii refugiaţi se întorceau acasă, în România Mare, pe Calea Victoriei îi aştepta un arc de triumf cu durată de viaţă limitată. Ridicarea unui edifiu impunător, demn de realizările românilor din Primul Război Mondial şi de dinaintea lui, era aşteptată. S-a dorit cu ardoare – însă, financiar vorbind, a fost tot timpul un proiect dificil de pus în practică.

Dar războiul trecuse şi România începuse să se pună pe picioare. Încoronarea monarhilor era un eveniment care trebuia sărbătorit cu fast şi la Bucureşti, nu doar la Alba Iulia. Trei zile au ţinut festivităţile, iar Arcul de Triumf prindea contur şi stabilitate, asemenea României. Arhitectul Petre Antonescu găsise o soluţie de compromis: a realizat scheletul din beton, iar basoreliefurile din stuc. Zece ani mai târziu, când figurile şi înscrisurile începuseră să-şi piardă contururile, s-a hotărât definitivarea. Model: Arcul de Triumf din Paris. Material: marmură de Ruşchiţa. Finisajul, precum şi personificările poartă semnătura celor mai de seamă sculptori români: Jalea, Baraschi, Paciurea, Constantinescu şi alţii.

După ce au făcut România Mare, în 1936, veteranii au strâns bani pentru terminarea monumentului ridicat în cinstea lor. Şapte milioane de lei – şi, la aniversarea a 18 ani de la Marea Unire, în Bucureşti era inaugurat Arcul de Triumf. În granitul de Deva erau acum sculptate portretul Regelui şi al Reginei, precum şi două proclamaţii ale lui Ferdinand I.

Pe faţadele de est şi vest stă înscrisă pentru eternitate gloria pentru cei care şi-au pus la bătaie viaţa şi înţelepciunea pentru Marea Unire. Spre nord şi sud stau inscripţiile onorării victoriei în Marele Război şi Încoronării monarhilor României Mari. Pe interior sunt înscrise bătăliile, ca o înşiruire de coşmaruri care au fost învinse. Multe dintre ele au fost date jos de către comunişti, dar puse la loc după ’89.

Din lemn, din ipsos sau din marmură, Arcul de Triumf a purtat monumental gloria României şi, an de an, de 1 Decembrie, parada militară îl sărbătoreşte şi pe el, cu un „Deşteaptă-te, române!”.

Anul inaugurării: 1936
Loc: Piaţa Arcul de Triumf
Înălţime: 27m
Lăţime: 10m