În 1 mai 1707, Anglia s-a unit cu Scoţia sub numele de Marea Britanie.

Regatul Unit este numit, în mod obişnuit, în româneşte, Marea Britanie, însă acest fapt constituie o eroare majoră întrucât Marea Britanie desemnează doar Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor. Regatul Unit nu trebuie însă confundat cu Regatul Marii Britanii (dinainte de 1801; format prin unificarea coroanelor Angliei şi Scoţiei), nici cu Anglia - una din ţările constituente, statul britanic modern fiind rezultatul unirii dintre monarhiile Marii Britanii şi Irlandei.

Regatul Unit de acum s-a construit în jurul regatelor independente ale Angliei şi Scoţiei, ambele existente încă din secolul al X-lea. Ţara Galilor face parte din Regatul englez începând cu 1535. Prin Legea Uniunii din 1707, Anglia şi Scoţia se unesc de drept sub un singur monarh, formând Regatul Marii Britanii; cele două regate fuseseră conduse de acelaşi monarh încă din 1603.

După aproape un secol, în 1800, parlamentul a votat aşa-numita Legea Uniunii, prin care numele ţării se schimba din nou, în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei. Se consfinţea astfel trecerea Irlandei sub controlul englez, proces care s-a desfăşurat treptat între secolele al XII-lea şi al XVII-lea. Cu toate acestea, disensiunile interne privind felul cum este guvernată Irlanda au dus la proclamarea independenţei Irlandei în 1922, care păstra un statut de dominion. Partea de nord (Irlanda de Nord) a rămas în componenţa Regatului Unit, aceasta determinând modificarea denumirii statului în forma lui actuală, de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.