Ţara Lăpuşului. Cocoţată în vârful unui deal, ascunsă de pădurile de fag şi stejar, mănăstirea Rohia este leagănul ortodoxismului şi trăirii monahale din Maramureş, un spaţiu care sfinţeşte omul, un loc al culturii, un loc privilegiat al căutătorilor de linişte şi reconfortare sufletească, al iubitorilor de frumos artistic şi natural.
Istoria mănăstirii Rohia nu e lungă. Piatra de temelie s-a pus la începutul secolului XX, în urma unei minuni.
În Transilvania regimului austro-ungar, multe mânăstirile ortodoxe au fost distruse. Iar Rohia era prima ridicată după căderea stăpânirii străine. Repede ajunge un loc de pelerinaj.
La câţiva ani de la intrarea în monahism, tânărul Iustinian ajunge stareţ. Peste mănăstire vin vremuri grele. Într-o poză, făcută în 30 octombrie 1959, apare înconjurat de obştea mănăstirii. A doua zi, într-o altă poză, este singur. Peste noapte, un decret comunist îi obliga pe călugări să iasă din mănăstiri. Rămâne singur în toată mănăstirea. Într-o carte povesteşte că urlă de durere prin pădure după fraţii săi. Toate acestea sunt trecute în jurnalul său, pe care îl ţine din ’44.
N-a fost zi în care să nu noteze în caiete. Sunt mărturii ale vremurilor prin care a trecut, dar şi mărturii de credinţa şi teologii.
Adevărata comoară a mănăstirii Rohia
Comoara ascunsă şi bine păzită a mănăstirii Rohia este biblioteca. Aici s-au adunat până acum peste 40.000 volume de carte. Este una dintre cele mai mari şi importante biblioteci din Transilvania. Mare parte din caietele episcopului se păstrează cu sfinţenie în rafturile de aici, sub cheie şi poate într-o bună zi vor lua calea tiparului.
Cărţile şi liniştea din acest colţ de rai au fost motivele pentru care la sfârşitul anilor ’70, scriitorul şi publicistul Nicolae Steinhardt, cel care a regândit noţiunea de fericire, alege să se retragă la Rohia.
În casa poetului, unde a locuit şi Ioan Alexandru, chilia părintelui Steinhardt a fost transformată în muzeu.
Născut în 1912, la marginea Bucureştiului, într-o familie de evrei, Nicu Steinhardt este arestat în 1958 şi condamnat în lotul “intelectualilor mistico-legionari” la 13 ani de muncă silnică, pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva prietenului Constantin Noica. În închisoare îl descoperă pe Dumnezeu şi trece de la mozaism la ortodoxie.
Suferinţa şi umilinţele trăite în temniţă stau la baza testamentului său literar “Jurnalul fericirii” – fericirea de a-l descoperi pe Dumnezeu. Steinhardt era urmărit tot timpul de Securitate, care nu era prea fericită că s-a retras la mănăstire.
“Jurnalul fericirii” este confiscat în două rânduri de Securitate, aşa că Steinhard este nevoit să-l rescrie şi manuscrisul rămâne ascuns în turla paraclisului până după Revoluţie. “Ţin enorm să apară acest jurnal. Fără această mărturie publică, m-aş simţi vinovat în faţa lui Iisus”, spune unui prieten. Se păstrează o înregistrare cu vocea sa. Avea dicţie vorbea clar şi răspicat, spunea ce gândea.
