Vară plenară ( extraordinară!), cu căldură mare şi năuceala caragialiană de vigoare. Aici, cerul şi pământul, transcendentul şi mundanul ( cum ar perora filfizonii) se întâlnesc şi se îngână. Vipia ( ” a ucis orice boare de vânt / ciuturile scot din fântână pământ”) şi buimăceala năucă au rămas. S-au şi metisat, influenţat: năuci i-s dogoritori, anotimpurile au devenit bezmetic e. Când le cauţi, nu-s la locul lor şi nu sunt cum ar trebui. Dar cine ştie cum s-ar cuveni să fie oamenii, zodiile, lucrurile, mă întreb eu, cu acea fineţe şi mai ales originalitate aparte care mă caracterizează. Şi tot din nesecata mea fântână de sapienţă (colţ cu Pacienţei), tot mă interoghez amarnic şi voluptuos (deci, masochist) asupra feleşagului românesc, mă rog, asupra combinatei ( combinatului?) munteano-moldo-transilvano-dobrogene plămade, vorba        ( -aaa!) patriotului naţionale Car (şi Palicar, cum mai semna câteodată), ”tare nedospite”. Pasta nu-i nici omogenă, nici foc de prelucrabilă. Dar nici pe-aiurea nu-i aluat de cozonac cu stafide. E rezistentă şi, sub mâini meştere, iese o pâine de casă bună. Mâini meştere, nu maştere.

Multe definiţii găsit-am eu, în eruditele mele incursii culturale; dar şi mai multe dumeriri venitu-mi-au din excursii. Ca şi din pătăranii. Cap am, minte ce-mi mai trebuie? Dar, nu numai că nu pot circumscrie firea(cu fierea şi dulceaţa ei )a românaşului, dar îmi declar neputinţa necurarisibilă de a susura ceva verosimil. Cât despre veridic...poate doar Dumnezeu,Adevărul.poate şti. Drept e, că nici de disertaţiune ciufută, cu năsuc ridicat şi cu grimasă, nu-i cazul. Orice calitate ne-am găsi, cu orice vârtute(vorba celor bătrâni) ne-am împopoţona, am găsi citate şi coroborări în Eminescu şi în Rădulescu-Motru, de exemplu. Invers, nu-i defect sau...defecţiune care să nu aibă menţionări culturale sau filosofice prestigioase. Aşa că, încerc să trec prin lumea românească ca şi pe sub cer cu cât mai puţine preconcepţii cu puţine mirări, dar cu nădejdi, cu optimism moderat şi tolerat. Niţeluş însă mai intolerant faţă de mine! Şi fără să plictisesc (deşi n-am să reuşesc!) mă opresc la o trăsătură la care vă sugerez să zăboviţi şi dvs, boieri mari, vreo 5-10 sec. Secunde nu secole; dense, nu seci. Cred că acolo unde se întâlnesc Eminescu şi Caragiale, Cioran şi Creangă, Sadoveanu (în parabola din debutul romanului Baltagul), atunci când vorbesc despre seminţia carpato-dunăreană, este un loc sufletesc pe care şi noi îl privim cu interes. ”Un loc” - vorba vine. E un gol, un defect, o înlesnire, în fine, o trăsătură. Numele ei este ”uşurinţa”. De fapt, ”uşurătatea”. Asta aduce cu mai multe, fără să fie ea însăşi şi nici o sumă din celelalte. E ”un nu ştiu cum, un nu ştiu ce”. Poate fi virtute, după cum, sigur e şi ponos. Ne ajută să înaintăm, dar cam târâş, dar ne şi dă înapoi, nu însă prea mult. Ne susţine să rezistăm, în viaţă, în istorie; nu ne înalţă soclul, nu ne croieşte un destin de Franţa sau Germania. Uşurătatea ni-l dă pe Mitică, îl face face pe Caragiale grecul să se adapteze perfect; dar tot ea creează ambianţa ”uşure” de bună dispoziţie nepăsătoare de toate care ne omoară artiştii, îl întunecă pe Eminescu şi-l sileşte să se exileze pe acelaşi Caragiale, sastisit de valahi şi de veselia lor, fără nimic tragic. ”Şi beam! Şi ne pupam!”Aici, vorba romanilor de la care n-am luat prea multe (nici drumuri, nici legi, nici civilizaţia igienei şi a termelor): hic jacet lepus. Adicătelea aici zace iepurele sau, pre vălăhie, aici e mama drăcuşorului şi zgaiba, nexul relelor. Uşurătatea cu toate megieşele şi cimotiile ei. Şi nu-s puţine. Şi toate, frumuşele la boiu, dar amarnic de aducătoare de nenorocire. Să numim câteva verişoare ale uşurătăţii: nepăsarea, superficialitatea, lasă-mă să te las, apatia, visătoria stearpă sau cu miză joasă, nepunctualitatea, murdăria, lipsa de cuvânt, fandoseala sărăciei, isteţimea de doi bani, cea repede găsitoare de alibiuri pentru ”lasă-mă, dă-le”, indiferenţa. Nu am făcut catagrafia integrală.Sunt multe nuntaşe dintre acestea fandosite şi păguboase, care mănâncă şi beau şi nu dau darul. Uşurătatea aceasta se învecinează sau se complică, se îmbârligă precum şerpii într-un cuibar rotit de rele, până când le diagnostichează alt mare ochi perspicace al românilor, Creangă, în două povestiri încântătoare şi ... exterioare (fiindcă ne facem că nu ne privesc pe noi ăştia, frumoşii, harnicii şi deştepţii: ”Povestea unui om leneş” şi”Prostia omenească”.

Ce-am spus până acum (fiindcă am dictat, de leneş ce sunt) e o aiureală filozofardă cu mult adevăr prin capilarele ei. Vedem tot timpul - şi ne lovim de ei - o pletoră de nesimţiţi şi de pitici giumbuşlucari. Nu numai că nu mai avem dar şi râdem de ceea ce aş numi ”cultura seriozităţii”. Caracuda politică semianalfabetă, funcţionărimea acefală şi distracţionistă, zecile de mii (cifra e modestă) de golani cu diplome la facultăţi particulare care nu s-ar îndrepta să-i rupi spre o muncă serioasă – aceştia şi alţii au standarde şi busolă care dacă ne-ar orienta spre mai departe, n-am prăpădi. Televizor, maşină,şpriţ, liubov, arginţi – sunt stele fixe ale unui cer pitic şi cu nori de culoarea noroiului. Iar păturica de sus îi reprezintă ca două picături dintr-o baltă împuţită: leneşi, hoţi, şmecheri, somnolenţi, batjocoritori, automobilişti sau învârtitori de minge, petrecăreţi şi, din nou, neserioşi în fibra degenerată. Ce e jos e şi sus. Nu poţi să-i schimbi. Adormitul şi baschetbalistul, cu batjocura lor promtă, se întâlnesc armonic şi reflectă,integral şi strălucit, mediocritatea unei mase necivilizate şi fără cultul mântuitor al muncii. Există alegeri care pot schimba partea de jos a unei populaţii care, altădată, ca popor, era partea de sus a unei ţări, până la ”jos guvernul!”, aş zice suportând înjurătura dumneavoastră: Jos populaţiunea care s-a prostit ea pre sine şi s-a mitocanizat. Aşa o să dispară din memorie şi ucigaşul lăudător de mineri şi fătălăul care a cedat Ucrainei teritorii naţionale, şi satrapii de bodegă dănţuitori cu ţigănci şi binomul de comici de o neseriozitate dramatică pentru ţară.

I-o fi visat premonitoriu Caragiale de a plecat, per tujur, de la 53 de ani la Berlin?