De când sunt pe lume boieri există şi slugi. Dacă, la începuturi, sluga împlinea tot ceea ce jupânul dispreţuia sau nu catadicsea să facă, mai târziu, o dată cu prefacerea boierului în stăpân, ea evoluează, proliferează, se transformă.

Ascensiunea slugii urmează sinuozităţile istoriei şi evoluţia societăţii. Sub feudalitate, sluga umple narghilele şi împarte lovituri de harapnic. Sub burghezie, îmbracă livrea şi ţine catastife măsluite. Sub comunism, încearcă să se transforme în stăpân şi, când reuşeşte, devine cel mai înverşunat duşman al mediului care a zămislit-o. Deloc întâmplător, agenţii brutalei cooperativizări din anii ’950 erau, în zdrobitoare majoritate, copii de ţăran. În sfârşit, după căderea ceauşismului, cu instinctele veşnic treze, sluga îşi reconstruieşte cu voluptate tipologia.

Revoluţia ne-a adus nu numai libertate, ci şi un capitalism tulbure, paradoxal, greu de gestionat. E unul din motivele pentru care tandemul stăpân-slugă s-a refăcut rapid, şi de-atunci îl găsim pretutindeni, de la afaceri şi administraţie la medii sociale şi academice. Mecanismul e simplu, dar, cum îl întâlnim peste tot, merită descris: în jurul celor care deţin puterea politică sau financiară, fie ei preşedinţi, miniştri ori şefi de tot felul, se oploşesc tot soiul de slugi potenţiale.

Au o răbdare nesfârşită, iar guduratul lor ar stârni invidia oricărei jigodii. Îşi lăţesc pe faţă zâmbete unsuroase, cerşesc dovezi de bunăvoinţă, scheaună ademenitor şi profită de orice slăbiciune, trecând adesea, trădători neosteniţi, din stăpân în stăpân. Şi aici, mediul politic dă cele mai zguduitoare exemple.

Slugile se cunosc după două semne: îşi urăsc confraţii întru slugărnicie (vezi pestriţa camarilă a Regelui Carol al II-lea) şi se tem de femei. Ca vicleană apărare în cazul din urmă, cu cât o doamnă e mai frumoasă, mai inteligentă, mai rafinată, cu atât sluga, uneori parvenită în postura de şef, devine mai crudă şi face din umilire o armă necruţătoare. Luând drept model curtea stăpânului, ea îşi construieşte propria ierarhie de „atârnători“, în care femeile joacă rolul de trofee sau de elemente de ceremonial.

Să fie oare vorba aici de ancestrala frustrare din faţa inaccesibilităţii, mai brutală şi mai ticăloasă când femeia are un statut social vulnerabil, de om singur şi intransigent?

Cum bunul Dumnezeu veghează, răzbunarea vine tot prin femeie. Fiindcă stăpânii sunt un model, chiar dacă unul schimonosit şi neînţeles niciodată până la capăt, şi slugile îşi caută un cuplu, visează la o familie. Întrucât totul e literatură, există momente în care perechea, sastisită de atâta slugărnicie, îi administrează partenerului ei corecţii fizice, adesea în public, cu străşnicia cu care consoarta Domnului Vucea din nuvela cu acelaşi nume a lui Barbu Delavrancea răzbuna, în mod radical şi sistematic, torturile aplicate de soţ generaţiilor succesive de şcoleri.

De aici şi până la scara pe ale cărei trepte se rostogolesc slugile nu e decât un pas. Pe care stăpânii chiar îl fac, uneori.