Seto Takayuki, fotbalistul ales de Vivi Răchită la un trial al fostei CSM FC Ploieşti pleacă din România după opt ani.

Taka este japonez şi asta spune totul. Avea clauză de reziliere de 300 de mii de euro, iar clubul din Turcia la care va juca, Osmanlispor, a vrut întâi să-l agaţe cu 200 de mii în contul clubului Astra şi, probabil, ceva avantaje în plus pentru jucător. Seto n-a vrut. A zis că Astra i-a dat lui totul şi că vrea ca şi Astra să câştige de pe urma lui. Incredibil!, a spus Şumudică, impresionat.

Nu e incredibil. Este nemaiîntâlnit doar dacă ne-am obişnuit noi cu neobişnuitul. Adică, atunci când trăind, muncind, jucând fotbal, antrenând sau uitându-ne pierduţi în această lume a exceselor, a extremelor, a promovării non-valorilor, normalul începe să ni se pare senzaţional! Pentru campionatul românesc, Seto e, într-adevăr, un fotbalist care iese din tipare:

Cum să vii la meci cu bicicleta, când jucătorii din România schimbă maşinile ca pe şosete?

Cum să te culci acasă la 10 – oră de cantonament - , când şmecherii de Liga I bat cluburile până la 3 dimineaţa?

Cum să fii serios şi sobru, când ai noştri deschid uşa cu capul de beţi ce sunt?

Cum să ştii tu, japonez, să scrii corect româneşte, să înveţi limba asta grea fără profesor, când românii noştri o fac praf la interviuri şi când antrenorul campioanei n-are nici BAC-ul?

Pentru ei, japonezii, nu e greu deloc. Chiar dacă vremurile şi încercările prin care au trecut i-au îmblânzit, celor mai mulţi dintre ei le-a rămas în gene acel vechi cod al onoarei. Şi lui Takayuki.

Mingea este la fel de sfântă ca şi katana pentru un încercat războinic, viaţa de fotbalist este una austeră şi dedicată.

Când Seto Takayuki s-a impus în fotbalul românesc, a adus cu el, la Ploieşti, o parte din moştenirea vechilor samurai. Pe care, cei mai mulţi dintre noi o înţelegem, o admirăm pentru o clipă şi o uităm pentru tot restul vieţii.