Am citit cu interes ultimul editorial al domnului avocat Botez; barierele politice există,  definind un spaţiu protejat, în care se învârt diferite specii de animale politice. Ele sunt expresia generală (şi mai ales autohtonă) a stării de narcisism care îi cuprinde pe cei care ajung să deţină o funcţie de demnitate publică; ferm convinşi că acest lucru se datorează în totalitate meritelor proprii, ei îşi construiesc himere, fără nici o legătură cu realitatea. În momentele de mare restrişte, politicianul desfiinţează pentru moment aceste bariere şi se aruncă cu capul înainte în mulţime, strânge mâini, ridică copii în braţe, pupă toate babele care îi ies în cale, în speranţa câştigării (sau recâştigării) unei popularităţi care să-l propulseze cât mai sus la viitoarele alegeri. Şi în afară şi în interiorul barierelor, comportamentul este la fel de penibil.

Cred că mai trebuie reflectat asupra ideii aduse în discuţie, conform căreia noua clasă politică este tot cea veche, dar uşor cosmetizată. Eu cred că avem deja o clasă politică nouă, o castă de sine stătătoare, mai plină de tupeu, mai hapsână, mai dispusă la orice compromis, dar lipsită de abilităţi intelectuale minime, mai puţin înzestrată, mai puţin vrednică. Arivişti şcoliţi prin anticamerele celor „vechi”, împrumâtând din relele acestora, noii politicieni sunt convinşi că tinereţea ţine loc de competenţă şi experienţă. Artizanul principal al acestei noi clase politice este Traian Băsescu. După 2002, ajuns  preşedinte al Partidului Democrat, a început o campanie internă de promovare a unor oameni după criterii personale ; nu de puţine ori, la şedinţele Biroului Permanent Naţional spunea: „Puneţi pe liste oameni noi, oameni tineri, pe ăştia îi votează lumea, chiar dacă unii sunt nătângi”. Trebuie să recunoaştem că i-a ieşit, a reuşit să ducă în funcţii importante tot felul de personaje a căror principale calităţi erau obedienţa, slugărnicia şi de multe ori o neghiobie desăvârşită.

Speranţele noastre într-un moment zero, de reset total dupa înlăturarea PDL-ului, se duc încet-încet de râpă. Renunţarea la marea parte a promisiunilor electorale, reevaluarea unor persoane intens criticate în timpul vechii guvernări, semnarea unui contract de coabitare inutil cu Traian Băsescu, a însemnat doar începutul. Victor Ponta face tot ce poate să-şi risipească creditul politic prin gafe repetate, declaraţii necontrolate, o grijă exagerată pentru propria imagine şi o neputinţă cronică în a lua decizii bărbăteşti. Au fost suficiente doua situaţii delicate – problema câinilor maidanezi şi în special proiectul Roşia Montană – ca să asistăm la un întreg şir de decizii şi apoi retractări care dovedesc cât de apăsătoare e căciula de prim-ministru. Mai mult, zilele trecute Victor Ponta a făcut o declaraţie incredibilă, prin care cred că reuşeşte să definească perfect politicianul român : „Eu am fost împotriva proiectului Rosia Montana, înainte să cunosc aproape nimic despre acesta, pentru că era susţinut de Băsescu” ! Deci nu are importanţă dacă e bun sau rău un proiect, nu are importanţă dacă ştiu sau nu ştiu ceva despre el, important este să fiu de alta părere decat adversarul politic. Deprimant ! Poate că nu-şi dă seama, poate că nu este consiliat, dar e păcat ca un tânăr inteligent cum este Ponta va ajunge să îngroaşe rândurile acestei aşa zise nou generaţii de politicieni.

Mă repet, dar nu pot să nu amintesc celebrul răspuns al preşedintelui francez Charles de Gaulle, întrebat de ce a făcut un guvern cu aşa mulţi miniştri trecuţi de vârsta de 60 de ani : „Pentru că nu am găsit suficient de mulţi peste 70 de ani”. La noi, preşedintele îşi freacă mâinile mulţumit, jubilează la Cotroceni şi aşteaptă ca adversarii săi să-şi dea singuri la picioare. Probabil se conduce dupa deviza „cand un politician bate campii, nu-l întrerupe!” Şi ce dacă ţara se duce de râpă ? Ce treabă are el cu ţara? Politică „parşivică”, vorba lui Crin Antonescu …