„Anul acesta vom ataca pe trei fronturi distincte şi nu concepem să nu câştigăm !”, declarau cu emfază conducătorii Petrolului la început de stagiune. „Să vină titlul la Ploieşti !” era laitmotivul oricărei ieşiri în presă a petroliştilor, indiferent ca era vorba de staff, de jucători sau de suporteri. Poate niciodată în ultimii zeci de ani nu s-a alimentat Petrolul Ploiesti cu atât de multă speranţă. Speranta că, după atat de mulţi ani de chin, în care am privit cu jind la cei care se bucurau câştigând cupe şi campionate, va veni şi rândul nostru.

Transferurile nefericite au lăsat, însă, o urmă adâncă pe obrazul găzarilor. Din echipa de vis, Dream Team-ul aflat sub bagheta lui Cosmin Contra, cu care câştigam Cupa Romaniei în 2013, au mai rămas doar trei jucători : Alcenat, Mustivar şi Geraldo. Restul au plecat de la Petrolul, pe bani, mulţi sau puţini, sau  gratis, lăsând loc regretelor. Poveştile despre Bokila. Grozav, Hamza, Boudjemaa şi toţi ceilalţi plecaţi inundă internetul. Din păcate, noi sosiţi, de regulă ca jucători liberi de contract, au alimentat doar ideea că ceea ce s-a întâmplat în 2013 va rămâne poate, pentru mult timp, o ispravă singulară în viaţa echipei. Sunt mulţi jucători la Petrolul, dar prea puţini fotbalişti.

Sigur, se pot găsi vinovaţi oricând, ba chiar unii de serviciu. Primăria care a dat banii şi nu vrea să mai continue. DNA-ul care şi-a băgat coada în sosul fotbalului naţional şi al Ploieştiului, în special, Un Mario Nicolae suspectat de afaceri veroase cu jucătorii Petrolului. O conducere care este depăşită de evenimente. Antrenori plimbaţi pe la echipă, cu gânduri mari şi rezultate mici, indiferent că sunt îmbrăcaţi în costume de firmă sau în treninguri. Uite Mutu, nu e Mutu. Cristi Vlad este dat afară, iar apoi reprimit. Vine Zicu, pleacă Zicu. Ziarele centrale care fac mişto de Petrolul. Căutătorii de vinovaţi ar mai putea găsi şi alţii: suporteri, fani, ultraşi, şoferul echipei sau femeia de serviciu de la club. Însă, deşi contează atât de mult, niciunul dintre toate aceste motive nu contează.

Ceea ce contează este Petrolul, o emblemă care ar trebui respectată şi nu hăcuită de toţi cei care, în mod accidental, au ajuns la echipă. Această emblemă pentru care au luptat cei 15000 de oameni care au aderat la mişcarea „Petrolul e al nostru !”. Poate puţini ştiu, însă această mişcare s-a oficializat la mine în birou. Cu maestrul Dridea, cu Pătraru, cu Octav Preda. Oameni care respectă echipa şi nu ar pregeta să facă orice pentru ea ! Şi, după ce am luptat, echipa a redevenit a oraşului nostru, după ani în care a fost jucăria unora sau a altora.

Astăzi privesc clasamentul şi, siderat, cu o uimire mută, constat că după 8 etape suntem pe un neonorant loc 6, în spatele nou promovatei ASA Târgu Mureş. Şi nu este un accident. Este un loc pe care am ajuns prin modul în care am înţeles să ne respectăm sau, mai bine zis, să nu ne respectăm valorile. Am spus-o şi o voi spune mereu : ca afacere, fotbalul este la fel cu celelalte : dacă bagi bani, culegi succese. Altfel, te zbaţi într-o ternă mediocritate, te lupţi cu visul tău de a fi mereu ceea ce nu vei putea fi niciodată. Iar noi nu asta vrem !

Dacă nu există respect faţă de echipă, faţă de suporteri, faţă de fotbal, ne moare visul, domnilor ! Ne moare speranţa că într-o zi vom reuşi ! Şi asta doare ! Doare rău, Petrolule !