Prima senzaţie pe care o ai ca român când ajungi la Chişinău este aceea de...”acasă”.

Chişinăul nu este o destinaţie turistică foarte populară, însă este un loc încărcat de istorie, care merită să fie vizitat. Este un oraş plăcut, cu multe clădiri istorice frumoase şi cu multe spaţii verzi. Impresionanţi sunt oamenii pe care îi întâlneşti pe stradă,îmbrăcaţi elegant, cu bun gust.

Limba cea mai vorbită în Chişinău este româna, dar este imposibil să nu mergi pe stradă şi să nu auzi la tot pasul oameni vorbind în rusă

Dacă ne luăm după denumirile străzilor, putem observa dorinţa românilor de a-şi afirma identitatea, chiar dacă unii preferă să îşi spună moldoveni. Astfel, am văzut numeroase denumiri de străzi cu rezonanţă istorică, începând cu cele care evocă originile daco-romane, cum ar fi Dacia, Sarmizegetusa, Traian, Decebal, Columna, şi încheind cu cele ce poartă numele unor mari voievozi: Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul.

În ceea ce priveşte istoria oraşului, trebuie spus că dezvoltarea sa începe abia după anexarea Basarabiei de către Rusia, în 1812. Până atunci, Chişinăul fusese un biet târg, inferior multor aşezări dintre Prut şi Nistru. Ruşii l-au ales, însă, drept centru administrativ al provinciei Basarabia, pentru că se afla chiar în mijlocul acesteia, dar şi pentru că nu avea vreo rezonanţă istorică deosebită, aşa cum era Orheiul, de pildă. Ei doreau, astfel, să lase impresia că înflorirea acestei provincii începe abia odată cu stăpânirea ţaristă. Centrul Chişinăului a fost construit conform cu principiile urbanistice moderne, cu străzile drepte, întretăindu-se precum liniile unei table de şah. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un rol deosebit de important în amenajarea urbanistică a Chişinăului l-a avut arhitectul Alexandru Bernardazzi, provenit dintr-o familie de origine elveţiană stabilită în Rusia. În perioada 1856-1878, Bernardazzi a deţinut funcţia de arhitect-şef al Chişinăului, proiectând circa 30 de edificii ale oraşului. A mai construit şi în alte oraşe ale Imperiului Rus, cum ar fi Odessa. După unirea Basarabiei cu România, hotărâtă de către Sfatul Ţării, în martie 1918, Chişinăul devine al doilea oraş al României, ca mărime, aşa cum ar fi şi azi, în cazul unei ipotetice uniri. Al Doilea Război Mondial a adus oraşului numeroase distrugeri, precum şi trecerea sa sub stăpânire sovietică. În anii de după război, reconstrucţia oraşului a fost coordonată de către arhitectul sovietic Aleksei Şciusev, dar regimul comunist şi-a pus amprenta şi prin construcţia unor clădiri noi, lipsite de gust, ce contrastează cu eleganţa edificiilor din perioada ţaristă. După 1991, când devine capitala nou-proclamatei Republici Moldova, Chişinăul încearcă să-şi reia aspectul european, în ciuda dificultăţilor economice şi a tuturor tribulaţiilor politice care au lovit Basarabia în ultimele decenii.

Axa principală a oraşului este Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, ale cărui denumiri, schimbate de-a lungul timpului, reflectă trecutul zbuciumat al oraşului. Iniţial, sub stăpânirea ţaristă, strada s-a numit Millionnaia, Moskovskaia şi Aleksandrovskaia. După Marea Unire, ea s-a numit Bulevardul Alexandru cel Bun, iar, după 1931, un segment al său a fost botezat Bulevardul Regele Carol II. Sub stăpânire sovietică, ea a purtat numele lui Lenin, apoi, din 1990, odată cu procesul de redeşteptare naţională din Basarabia, se numeşte Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, în cinstea voievodului care este venerat aici precum cel mai de seamă simbol naţional. Bulevardul are 3,8 kilometri lungime, fiind cuprins între Piaţa Naţiunilor Unite, fostă Piaţa Libertăţii, şi Piaţa Dimitrie Cantemir. Pe acest frumos bulevard se află şi principalele instituţii ale oraşului Chişinău, precum şi ale Republicii Moldova. În timpul ultimului război mondial, în 1941, multe dintre edificiile de aici au fost distruse. După război, unele dintre ele au fost reconstruite, respectându-se forma lor originală, fiind şi astăzi adevărate bijuterii arhitectonice. Altele, în schimb, au fost definitiv pierdute, în locul lor fiind construite diferite clădiri în stilul impersonal specific regimului comunist.

Cam pe la mijlocul bulevardului se află Primăria Chişinăului, cea mai frumoasă dintre construcţiile de aici, realizată în stil veneţian, având o faţadă de culoarea mierii de albine, bogat ornamentată. Intrarea principală, având în partea superioară un turn cu orologiu, se află pe colţ, în unghiul pe care Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt îl face cu Strada Vlaicu Pârcălab. Această splendidă construcţie nu îl putea avea drept arhitect decât pe Alexandru Bernardazzi, care a construit-o în 1902, în ultimii ani ai vieţii, drept reşedinţă a Dumei Orăşeneşti. O plăcuţă cu efigia acestui adevărat ctitor al Chişinăului, care îşi avea obârşia tocmai în îndepărtata Elveţie, este plasată pe faţada Primăriei. În anii războiului, clădirea a fost distrusă, dar a fost reconstruită, din fericire, respectându-se înfăţişarea sa iniţială.

În imediata vecinătate a Primăriei, mergând înspre josul bulevardului, se înalţă o altă clădire frumoasă, numită Sala cu Orgă. Edificiul a fost construit în jurul anului 1900, în stil clasic, de către arhitectul Mihail Cecheru-Cuş. Exteriorul a fost realizat din marmură roz, iar intrarea se face printr-un portic, susţinut de coloane şi străjuit de doi lei. Până în anul 1974, clădirea a fost sediul Băncii de Stat, fiind apoi reamenajată şi transformată într-o sală destinată concertelor. Inaugurarea Sălii cu Orgă s-a făcut în 1978, ea devenind, de atunci, unul dintre principalele lăcaşe de cultură ale Chişinăului. Din păcate,frumuseţea Sălii cu Orgă era ştirbită de lucrările de reparaţie efectuate la acoperişul său.

O altă clădire frumoasă este cea a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, fostă cândva Palatul Culturii, iar între aceasta şi Sala cu Orgă se află o mică piaţetă, numită Vernisaj, în care sunt expuse spre vânzare numeroase tablouri, dar şi suvenire pentru vizitatori. Aici se află şi o sculptură modernă, datând din 1996, ce îl înfăţişează pe Mihai Eminescu, venerat în Basarabia aproape la fel de mult ca Ştefan cel Mare.

În capătul sudic al Bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt, în Piaţa Naţiunilor Unite, acolo unde acesta se întâlneşte cu Bulevardul Constantin Negruzzi, se mai află două clădiri interesante, Hotelul Chişinău şi Academia de Ştiinţe a Moldovei. În mijlocul pieţei se înalţă un monument, rămăşiţă a a unor vremuri nu de tot apuse, dedicat eroilor sovietici eliberatori.

Partea superioară a Bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt, se găsesc construcţiile care adăpostesc principalele instituţii ale Republicii Moldova. Astfel, în vecinătatea Primăriei, dincolo de Strada Puşkin, perpendiculară cu bulevardul, se află clădirea Guvernului, construită în 1964, imensă, dar lipsită de gust. Aici se înălţa înainte Mitropolia şi Casa Eparhială, dispărute în timpul ateismului comunist. În faţa Guvernului se află Piaţa Marii Adunări Naţionale, întinsă, dar la fel de anostă. Pe trotuar, în faţa Guvernului, o placă ne anunţă că acolo va fi amplasat un monument care va fi dedicat victimelor ocupaţiei sovietice şi ale regimului totalitar comunist.

Rămânând tot la clădirile instituţiilor statale, dincolo de Parcul Ştefan cel Mare, se află, faţă în faţă, clădirile Parlamentului şi ale Preşedinţiei Republicii Moldova. Ambele sunt realizate din beton armat şi, deşi arată mai bine decât clădirea Guvernului, poartă amprenta arhitecturală a aceleiaşi epoci comuniste. Clădirea Parlamentului, care a găzduit iniţial Comitetul Central al Partidului Comunist al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, are forma unei cărţi deschise şi se află pe aceeaşi parte a bulevardului cu Primăria şi Guvernul. Pe partea opusă, clădirea Preşedinţiei, construită în anii perestroikăi pentru a fi sediu al Sovietului Suprem al RSSM, are un plan arhitectural mai modernist, dezvoltat pe înălţime, cu suprafeţe largi realizate din sticlă.

Mergând spre capătul de nord al bulevardului, mai pot fi văzute clădirile Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, precum şi a Casei Editurilor, în faţa căreia se înalţă un monument al lui Petru Movilă, mitropolit al Kievului şi fiu al lui Simion Movilă, domn atât al Ţării Româneşti, în rivalitate cu Mihai Viteazul, cât şi al Moldovei.

În partea centrală a Bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt se află parcul cu acelaşi nume, unul dintre cele mai frumoase locuri ale Chişinăului. Chiar la intrarea principală în parc, situată pe colţ, înspre Piaţa Marii Adunări Naţionale, se înalţă celebra statuie a lui Ştefan cel Mare, devenită un adevărat loc de pelerinaj pentru mulţi moldoveni, cum ar fi cuplurile de tineri căsătoriţi, care vin aici pentru a se fotografia. În vârful soclului, bătrânul Ştefan Vodă, cu o înfăţişare gravă, ţine în mâna dreaptă spada, rezemată cu vârful în pământ, în timp ce cu mâna stângă înalţă spre cer crucea. Monumentul a fost construit în 1928, de către sculptorul Alexandru Plămădeală, originar din Chişinău, dar a trecut prin multe peripeţii, redate în Hronicul monumentului, gravat pe două plăci din apropiere. Astfel, în iunie 1940, odată cu cedarea Basarabiei către URSS, monumentul a fost evacuat la Vaslui, soclul rămas aici fiind distrus de către sovietici. După redobândirea Basarabiei de către România, monumentul a fost readus la Chişinău în 1942, dar va fi din nou evacuat din faţa trupelor sovietice, în 1944, de data aceasta la Craiova. În 1945, după ce România intrase practic sub ocupaţie sovietică, monumentul a fost adus din nou la Chişinău, chiar de către sovietici, care i-au adus şi unele modificări, ce vizau mai ales inscripţiile, dar şi crucea din mâna voievodului. În 1972, monumentul a fost mutat 18 metri mai în spate, înspre interiorul parcului, pentru a fi mai puţin vizibil. A revenit la locul iniţial la 31 august 1990, cu ocazia sărbătoririi a un an de la reintroducerea grafiei latine în Basarabia.

Interiorul parcului este frumos şi îngrijit, punctul central fiind o superbă fântână arteziană.

Locul cel mai interesant al parcului este Aleea Clasicilor, împodobită de busturile unor reprezentanţi de marcă ai literaturii şi culturii române. Totuşi, cel mai vechi monument de aici, situat la mijlocul aleii, pe un soclu în formă de coloană, nu este al unui scriitor român, ci al marelui Puşkin, clasicul rus care a trăit câţiva ani la Chişinău, în perioada 1820-1823, într-un fel de exil provocat de scrierile sale îndreptate împotriva regimului autocratic ţarist.

De o parte şi de alta a monumentului lui Puşkin, instalat aici în 1885, au fost plasate, de-a lungul timpului, busturile scriitorilor români, aşezate pe socluri din granit roşu. În total, sunt reprezentaţi aici 28 de scriitori, busturile lor fiind instalate în epoci diferite. Amenajarea Aleii Clasicilor a început în 1957, pe fondul destalinizării începute de Hruşciov. Astfel, primii 12 clasici, socotiţi moldoveni, nu şi români, au fost Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu Spătarul, Alecu Donici, Gheorghe Asachi, Constantin Stamati, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu şi Alexandru Hâjdeu, tatăl precedentului. După destrămarea URSS, Aleea Clasicilor a fost prelungită şi în spatele statuii lui Puşkin, fiind aşezate aici alte 16 busturi, ale următorilor scriitori: Mihail Kogălniceanu, I. L. Caragiale, Alexei Mateevici, Constantin Stere, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia, George Călinescu, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Grigore Vieru şi Adrian Păunescu.

Oricum este un oraş plin de suflet românesc, pe care nu trebuie să-l rataţi dacă aveţi ocazia.

(Cick pe poze  pentru zoom)