Nu cred că a existat parior serios care să fi anticipat dezastrul atomic al Spaniei împotriva  Olandei. Dacă în prima repriză Spania a fost, cât de cât, competitivă, în al doilea mitan a fost o copie, şi aceea palidă, a unei echipe de old boys în care pe teren era doar numele jucătorilor. Cu un Casillas coborat de la rangul de „Sfântul Iker“ la acela de „penibilul Iker“, Spania a arătat că azi trăieşte în fotbalul european doar prin echipele de club, în realitate multinaţionale aliniate sub steagul salariilor uneori imoral de mari. Cine a văzut meciul de aseară a înţeles că  superstarurile pot deveni supernove în umbra unor copii de 20 de ani, aliniaţi de un strălucitor Van Gall pe doua linii impenetrabile în faţa portarului batav. Iar când analiza grafică a arătat că  Robben a atins o viteză de 37 de km la oră în sprintul său pe lângă fundaşii spanioli obosiţi  de prea multele reclame în care au jucat ca prim protagonişti, am înţeles că uneori fotbalul poate transmite şi alte mesaje decât cele vizuale. În mod clar, la nivel de cluburi, fotbalul s-a  transformat într-o afacere multinaţională. Mercenarii de toate naţionalităţile îşi fac treaba sub titulatura de „profesionişti“, iar spectatorii asudă de plăcere atunci când urla bucuroşi că adversarul a fost înfrânt, ca la o corrida în toată regula. Ceea ce lipseşte jucătorilor, în mod esenţial, este dragostea faţă de club. Interesul este cel care dictează. Un algoritm sec care duce la titluri, cupe şi distincţii venite pe bandă rulantă spre cei care au reuşit să aibă un management modern şi eficient. Până la urmă, fotbalul este o afacere. Una care se depersonalizează şi care va creşte atât timp cât „devoratorii de fotbal“ vor măsura realizările în numărul de cupe şi nu în frumuseţea jocului, în savoarea fazei sau în bucuria golului de neuitat. Viva Espana !