Mănăstirea Chiajna este un monument istoric aflat la marginea Bucureştiului, la limita cartierului Giuleşti-Sârbi, lângă o groapă de gunoi, subiect al multor legende şi mituri urbane.

Construcţia Mănăstirii Chiajna a început în timpul domniei lui Alexandru Vodă Ipsilanti (1774–1782) şi a fost finalizată în timpul fanariotului Nicolae Mavrogheni (1786–1790). A fost construită în stil neoclasic, având dimensiuni mari pentru acea vreme: 43 metri lungime şi 17 înălţime, ziduri groase de 1 şi 2 metri.

Urma să fie unul dintre cele mai importante lăcaşuri de cult româneşti ale vremii, însă nu s-a întâmplat aşa. Legenda spune că biserica ar fi blestemată.

Preoţii nu au slujit niciodată în ea, fiind bombardată de către turci chiar înainte de sfinţire. Aceştia crezuseră că acolo ar fi fost mai degrabă o cetate şi din acest motiv au încercat să o distrugă. Astfel, toate actele ei au ars în întregime.

Cu toate acestea, construcţia a rămas în picioare. Abia la cutremurul din 1977 s-a prăbuşit turla.

Împrejurimile edificiului întăresc miturile ţesute de-a lungul vremii, în jurul mănăstirii: două cimitire vechi flanchează, de-o parte şi de alta, mănăstirea, iar groapa de gunoi din apropiere paralizează împrejurimile cu aspectul neplăcut.

Povestea mănăstirii a început prin secolul XVIII, în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti. Deşi a fost construită ca să servească drept lăcaş de cult, mănăstirea nu a ajuns să fie sfinţită, asta din cauză că, după ce a fost luată cu asalt de turci, a devenit loc de refugiu pentru bolnavii de ciumă.

Legenda spune că, în jurul anului 1800, o epidemie de ciumă ar fi lovit populaţia din zonă. Se spune că însuşi mitropolitul Ţării Româneşti de la acea vreme, Cozma, ar fi fost răpus de teribila boală, chiar în această biserică.

Blestemul clopotului

Cu secole în urmă, clopotele mănăstirilor din Ţara Românească se auzeau în două situaţii: în timpul slujbei sau atunci când turcii se vedeau la orizont. Astăzi, în ruinele mănăstirii de la marginea Bucureştiului, se mai pot auzi clopotele terorii de odinioară.

Clădirea a fost lăsată în paragină, dar locuitorii din zonă spun că din Mănăstirea Chiajna încă se aud bătăile de clopote, mai ales în zilele cu lună plină, deşi clopotul ei a fost distrus. Credincioşii sunt de părere că acest lucru se întâmplă pentru că lăcaşul nu a fost sfinţit atunci când a fost ridicat.

Alţi oameni ai locului spun că, de fapt, clopotul a fost furat după ce a fost dat jos din turlă.

Cele mai înfiorătoare legende ale Capitalei se învârt în jurul ruinelor Mănăstirii Chiajna din Giuleşti-Sârbi. Fantome, dispariţii stranii şi boli groaznice,  toate au fost puse de localnici pe seama bisericii abandonate, imediat după ce a fost construită.

Crime şi fantome, toată lumea ştie despre ele că s-ar fi întâmplat aici, dar foarte puţini au văzut cu ochii lor.

Singurele întâmplări sigure sunt crimele care au avut loc în apropiere de această mănăstire, despre care chiar şi criminaliştii din Poliţie le-au denumit generic ca fiind de fapt „blestemul mănăstirii Chiajna”.

Fascinaţi de legenda mănăstirii, doi studenţi de la Film au făcut, în 2008, un film despre aceasta. În video, doi studenţi la Politehnică dispar fără urmă în 1995. Peste 13 ani, un vecin găseşte o casetă cu filmările celor doi, efectuate în mare parte la Mănăstirea Chiajna cu o zi înainte de dispariţe, casetă inscripţionată cu textul „Bucureşti, 13”.

Scurt-metrajul a fost postat pe Youtube, iniţial fara nicio explicaţie, aşa că a fost considerat real. Ulterior s-a dovedit că era, de fapt, o ficţiune.

Vechi de mai bine de două secole, cunoscut de prea puţini credincioşi, acest lăcaş de cult, amplasat în partea de nord-vest a Capitalei, ajuns o ruină, îşi aşteaptă neputincios salvarea.

Încercări de restaurare a mănăstirii

Biserica a supravieţuit mai multor cutremure mari de-a lungul vremii, ba chiar şi încercărilor voite de dărâmare a celor care au vrut să fure bucăţile de cărămida din care a fost zidită şi, toate acestea, alături de construirea căii ferate Bucureşti – Roşiori – Craiova care trece la nici 30 de metri de construcţie, au slăbit foarte mult rezistenţa ei.

Din spusele stareţului Atanasie Bădulescu, au fost multe iniţiative şi încercări de restaurare a clădirii, mai ales după 1900, ultima chiar în anii regimului comunist, în perioada 1950-1970.

După 1993, după îndelungi eforturi, se obţine de către Arhiepiscopia Bucureştilor o bucată de pământ în jurul ruinei bisericii Mănăstirii Giuleşti, în vederea refacerii şi restaurării ei.

În şedinţa din 19 iunie 2008, Sinodul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei reînfiinţează Mănăstirea Giuleşti, începând cu data de 1 iulie 2008, cu scopul de a fi restaurată.

La 15 noiembrie 2008, este numit şi stareţul, iar din 4 iunie 2011 începe efectiv vieţuirea pe locul străvechii vetre monahale în condiţii grele, după curăţarea gunoaielor, fără curent electric, în plină organizare de şantier.

Acum, o nouă biserică s-a construit la nici doi paşi de mănăstirea blestemată. Cât e ziua de lungă, călugării nu stau o clipă locului. Ţin rânduiala slujbelor, a spovedaniei şi tot ce implică slujirea de preot.

Părintele Bădulescu spune că vin foarte mulţi oameni la slujbă, iar în timpul verii a slujit chiar în interiorul ruinei, pe ai cărei pereţi se pot vedea şi astăzi icoane aduse în dar de binefăcători. În altar, o cruce mare cu Iisus răstignit este punctul de rezistenţă al bisericii, spre care păsările cerului privesc nestingherite, prin cupola care lipseşte, dărâmată la cutremurul din 1977.

Mănăstirea va purta hramurile “Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul” şi “Sfinţii Martiri Brâncoveni”.