Cei chemaţi de la bunul Dumnezeu să dea piept cu şcoala şi să mai şi câştige, au habar de valoarea unei cărţi.  De  paginile acelea, cu miros de tuş tipografic, care ne-au învăţat cât de mici putem fi într-o lume uneori prea mare pentru noi. Zilele în care am iubit cartea, dar şi atât de multele nopţi în care am adormit cu ciudă de a nu o fi putut termina de citit, ne-au modelat personalitatea, deschizând porţile care străjuiau cetatea ignoranţei, lăsându-ne să vedem ceea ce trebuia văzut.

Trăim azi o perioadă în care, la fel ca în orice structură clădită pe reguli strâmbe, cultura,  în general şi cartea, în special, şi-au pierdut valenţele, devenind într-un anumit context, subiect de batjocură. Totul este „senzaţional”, „incredibil” şi croit astfel încât să „te şocheze” la vederea chiloţilor vreunei piţipoance aflată „într-o relaţie” fără număr. Bătăile între vedete, relatate cu atât de multe detalii suculente în tabloide, urmate de o despărţire în direct şi apoi de o împăcare pe măsură, substituie cultură. Apărarea celor care procedează astfel este blestematul acela de „reiting” care aduce publicitatea ca sursa de hrană. Şi astfel se ajunge la marea dispută: publicitate versus cultură, din care cea din urmă iese extrem de ciufulită.

Vorbele grele şi mojiciile sunt fapte de vitejie, numai bune de a le purta pe post de medalii de merit. În ziua în care minusculul Becali l-a catalogat pe marele istoric Neagu Djuvara ca fiind un „bătrân senil şi sclerozat”, cultura romană a murit un pic. A murit pentru că am permis să avem o ierarhie a valorilor în care un „cretin profund”, cum îl galona Excelenţa Sa Neagu Djuvara pe emitentul acelor vorbe grele, a avut dreptul să vorbească, iar alţii, mai josnici decât el, să se bucure la auzirea rostirilor.

Azi, cartea a devenit nu un motiv de sărbătoare culturală ci unul de bucurie de o cu totul altă natură. O natură ciudată şi nelalocul ei. Azi, scrierea unei cărţi este un rezon de scurtare a stagiului unor condamnaţi, un mijloc de a fenta, la propriu, durata unei pedepse penale. Cu o largheţe demnă de o comedie proastă,  justiţia română consideră că scrierea unei lucrări în puşcărie reprezintă un fapt în măsură să compenseze un rău făcut societăţii şi dovedit în justiţie, ducând la scurtarea pedepsei. Şi aşa, în acest mod, puşcăriile noastre au devenit izvoare de cultură. Probabil că, în scurt timp, vechea colecţie de carte „Bibliotecă pentru toţi”  vă deveni „Puşcăria pentru toţi”.

Mă aştept ca acelaşi minuscul Becali să se prezinte în faţa comisiei penitenciarului cu vreo trei tomuri de ziceri literare, a câte patru kile fiecare, scrise faţă-verso, numai bune de a îl pune în libertate cu vreo câteva luni mai înainte de soroc. Şi asta nu pentru că ar avea un intelect capabil să–i asigure mai mult decât coloratul cărţilor respective. Nu, ci pentru că are bani şi poate să comande unui veritabil autor facerea unei lucrări. Nu pe bani mulţi ci pe câţiva, căci cel cu şcoala, nu este aşa, nu ştie ce înseamnă să fi milionar cu palat pe Kisseleff şi finanţator de echipă de fotbal, cu banii obţinuţi prin matrapazlâcuri.  Iar noi vom râde copios, cu gura până la urechi, recunoscând, din nou, ce băiat deştept a fost Gigi. Uitând însă că în ziua în care acesta l-a jignit pe Neagu Djuvara, cultura noastră naţională a încetat să mai respire pentru câteva secunde. Am zis !