Scriam în ianuarie anul acesta despre întâlnirea mea de gradul trei cu familia din dotare, după ce votasem majorarea taxelor locale. Plecasem de acasă cu mesajul clar să mă abţin de la un astfel de gest. Cum evidenţa obliga şi votasem majorarea, ştiind că va trebui să dau explicaţii soţiei, contribuabil onest care se pare că mă votase pe lista de partid, îmi pregătisem un discurs justificator. M-am gândit să-i explic că datoriile acumulate de municipalitate în mandatul anterior au creat un gol imens în visterie şi că majorarea se impune ca să supravieţuim, urmând să-i dau şi câteva date despre bugetul oraşului, auzite de la colegii din comisia de specialitate.

Nu ştiu dacă prezenţa soţiei sau atitudinea dispreţuitoare şi rece a căţelului nostru – prezent şi el la dezbateri şi informat în prealabil cu privire la gestul meu reprobabil – m-au făcut să mă pierd în prezentare, însă nu am putut să bangui decât atât : fostul primar Volosevici, incompetenţă, datorii, pungă goală. După care, de teamă acelei confruntări cu o parte a electoratului, pe care era clar că o voi pierde la scor de maidan, am simţit nevoia să mă retrag din vâltoarea expunerii.

Sigur, mai puteam să justific gestul şi prin ping-pong-ul guvernamental de la aceea dată când, în decembrie, se stabilise că majorările de taxe locale sunt obligatorii, iar apoi, în ianuarie, cu pipota  plină după Olimpiada Porcului, să se revină şi să se spună că sunt facultative, însă numai în localităţile fără datorii, adică, probabil, niciuna. Eu zic că a fost foarte lămuritor.

Însă, în mod instinctiv am justificat votul meu prin deloc profesionistă prestaţie a administraţiei care precedase măsura, fiind cunoscător al matrapazlâcurilor care au dus la acea situaţie. Nu de alta, dar preţ de trei ani mă chinuisem să arăt prin ceea ce scrisesem, cam cât de buburos fusese managementul Republicii Ploiesci. Mă întrebam atunci cum se face că toate moştenirile lăsate sunt preschimbate în bani de cei care le primesc, numai moştenirea politică este plină de datorii, de cele mai multe ori, insurmontabile şi cum se face că cei care au făcut ca Ploieştiul să fie la un pas de faliment sunt acum prin Parlament, numai buni să ne reprezinte într-un plan superior.

Zilele trecute s-a auzit prin târg că ar exista şi posibilitatea să fim colegi de partid cu foştii adversari politici, să slujim aceleaşi idealuri înălţătoare. S-a zvonit că fostul primar Volosevici ar adulmeca un loc călduţ prin zonă liberală, deoarece prin PDL şi-ar fi mâncat mălaiul (şi asta tot mai puţin),  că de trai se pare că nu mai are pe acolo. Sigur, în panoplia minunilor politice româneşti, o asemenea aterizare ar fi o chestiune de normalitate penibilă. Sunt convins că s-ar găsi cineva să ne explice că domnul cu pricina este un politician de excepţie, cu nebănuite calităţi şi veleităţi, că venirea sa în rândurile liberalilor ar fi o mană cerească, o întărire a rândurilor noastre în lupta împotriva inamicului pe care încă nu îl ştim, dar cu privire la care vom fi anunţaţi în timp util. Iată deci că Tipătescu şi Zaharia Trahanache l-ar putea susţine pe viitor pe marele om de stat Caţavencu, chiar dacă până mai ieri îi vizau beregata şi asta spre cinstea Republicii Ploiesci. O fi, domnule, şi în această situaţiune vreo scrisoare pierdută, cestiune de onoare al bietei noastre ţărişoare !

Dacă e să fie adevărat, personal vorbind, eu aş avea trei mari probleme. Prima ar fi să îmi semnez editorialele cu pseudonime, deoarece sub semnătura mea i-am cam stricat imaginea acestui domn, iar pe viitor chiar nu m-aş putea abţine. O a doua problemă ar fi că trebuie să dau mâna cu el pe linie de partid, după ce am identificat prima problemă. Iar a treia este şi mai gravă. Ştiţi, eu, din când în când, mă uit în oglindă. Şi chiar mă interesează ce văd acolo.