Între ocupaţiile variate ale firii românului despre care aminteam în articolul trecut, un loc prioritar ar trebui, fără îndoială, să îl ocupe hazul de necaz, mai modern spus, acel spirit fin al ironiei de bună calitate, turnat, memorabil, uneori, în poante , bancuri şi ziceri. Dintre aceste forme de apărare împotriva grobianismului şi a dictaturii comuniste, aş selecta astăzi definiţia luptei de clasă: lupta de clasă este lupta celor cu o clasă împotriva celor cu mai multe clase.

                Să coborâm din trecutul în care, sinucigaş, continuăm să ne refugiem cu speranţă . . . şi să desfacem înţelesurile acestei vorbe de spirit pentru România zilelor noastre.

                 A trecut timpul domniilor fanariote, dar ne-a rămas ciocoismul, observa Constantin Rădulescu-Motru în ,,Psihologia poporului român’’, apărută în 1941. Aceasta era definită prin trei trăsături: frenezia puterii, lipsa de ideal şi dispreţul pentru mulţime. Să le luăm pe rând, făcînd necesara observaţie că nu toţi politicienii români ai momentului pot fi încadraţi în această categorie şi nu mă îndoiesc că dumneavoastră, cititori mai inteligenţi decât vă consideră ei, cunoaşteţi bine excepţiile care vor schimba regula.

                 Am vorbit despre acei bolnavi de putere, care ne conduc- iată!- de 24 de ani, aproape aceiaşi, ţesuţi în omerta afacerilor şi a trădărilor, care fac din politică instrumentul cu care îşi negociază libertatea.

               Lipsa de ideal este un alt adevăr dureros despre care am mai scris. Fractura socială în care a fost adusă România, tribalizarea ei sunt atât de evidente, încât unificarea în jurul unui ideal naţional construit cu dăruire şi inteligenţă este o himeră, în absenţa unei  voci  vibrante şi credibile.

             Cât despre dispreţ, mai e nevoie să vă amintesc de ,,mahalaua ineptă’’ a lui Baconschi, altfel legitimă şi inteligentă cât serveşte alor noştri?

            Copleşiţi, cel mai adesea, de diplome, masterate şi doctorate fără acoperire intelectuală, dispreţuind de fapt, sistemul cale le oferă,  complice, toate aceste hârtii de înrămat, cei cu – în realitate – puţine clase au declanşat o luptă necruţătoare împotriva valorii şi a valorilor profunde ale acestui, cândva,  popor român. Poate că la emisiunile unde sunt trimişi să-şi rostească monologurile agramate, producătorii ar trebui să monteze câte un poligraf, ca măsurător infailibil al minciunilor fără de sfârşit.

             Un aparat care să măsoare responsabilitatea şi bunul simţ nu s-a inventat încă. Din păcate.