Antrenorul Petrolului, Răzvan Lucescu, spunea, după meciul din semifinala Cupei, cu Astra, că principala lui grijă, acum, este aceea de a-i face pe fotbalişti să nu renunţe la spiritul de luptă. Dacă ar fi un pic sinceri cu ei, fotbaliştii Petrolului nu ar trebui să caute o astfel de motivaţie la antrenor, mai ales că nu prea ar avea cum să o găsească. Ar trebui doar să asculte, meci de meci, încurajările care vin dinspre suporteri, ar trebui să-i vadă cât de mulţi şi dedicaţi sunt aceşti fani şi ar trebui să fie suficient. Aşa s-ar întâmpla la un club normal, care are o relaţie bună cu susţinătorii. Petrolul a ajuns în acest an, din nou, să fie mult sub prestaţia fanilor.

Jucătorii dau senzaţia că s-au obişnuit cu o astfel de susţinere, că efortul fanilor pare ceva firesc pentru ei, li se pare normal ca ei să strige non-stop pentru echipă şi li se pare normal să fie aplaudaţi la final, indiferent de rezultat. Poate ar fi cazul ca jucătorii să înţeleagă faptul că astfel de susţinere trebuie să fie recompensată într-un fel sau în altul. Nu este vorba neapărat despre rezultate, ci, în primul rând despre implicare. Or, foarte mulţi dintre fotbaliştii Petrolului dau senzaţia că se gândesc mai mult la viitoarele echipe la care vor juca, decât la ceea ce mai au de făcut la Ploieşti.

Legătura asta între echipă şi fanii ei, care părea indestructibilă anul trecut, începe să se fisureze şi nu din cauza fanilor. Ei sunt tot acolo, ei susţin echipa ca şi până acum, ei sunt în tribune, în număr mare, fie că meciul are loc pe Ilie Oană, sau pe alte stadioane.

Problema e la jucători. Care s-au cam obişnuit cu binele, din acest punct de vedere.

Întrebarea este simplă, domnilor care îmbrăcaţi tricoul Petrolului: Meritaţi asemenea suporteri? Dacă vreţi să răspundeţi afirmativ, arătaţi-o pe teren! 

Click pe foto pentru a mări imaginea