Ziarul Adevărul a publicat, sâmbătă, în cadrul serialului dedicat marilor nume din fotbalul românesc, povestea marelui Ilie Oană.

Evident, suporterii petrolişti cunosc în amănunt viaţa celui mai mare antrenor din istoria echipei. Nu este însă niciodată suficientă evocarea performanţelor celui care fost practic artizanul generaţiei de aur a Petrolului.

Ziarul Adevărul propune alte două momente interesante din cariera lui Ilie Oană în afara Petrolului. La Craiova şi la naţională.  

“Lui Ilie Oană toţi din generaţia sa îi spuneau „Americanul“. Oană se născuse chiar în Statele Unite, la Indiana Harbor, părinţii săi refugiindu-se acolo din cauza Primului Război Mondial. Ulterior, când micul Ilie avea 4 ani, s-au întors în România şi s-au stabilit la Sibiu. Acolo, în Transilvania, a şi început Oană fotbalul, la echipa locală Şoimii. În 1937 s-a transferat la Juventus Bucureşti, unde a rămas până în 1951, ca extremă dreapta clasică, într-un atac din care mai făceau parte nume ca Mihai Flamaropol şi Titi Popescu.

După ce s-a retras, a rămas să activeze în cadrul aceluiaşi club, mutat între timp la Ploieşti, sub numele de Petrolul. De altfel, Ilie Oană deţine un record greu de egalat în fotbalul românesc, întrucât a petrecut 34 de ani la un singur club, ca antrenor şi jucător. Cu „găzarii" a cucerit de două ori titlul, în 1958 şi 1959, dar şi o Cupă a României, în 1963. După acea finală, câştigată de Petrolul cu 6-1 în faţa celor de la Siderurgistul Galaţi, antrenorul Ilie Oană i-a invitat pe jucători la el acasă, într-un apartament cu două camere situat pe strada Agricultori, foarte aproape de fostul „23 August". „A ţinut să-i călcăm pragul şi să ne bucurăm împreună pentru acel succes formidabil", şi-a reamintit peste ani fostul fotbalist Dumitru Munteanu.

După Petrolul au urmat echipa greacă Panserraikos, dar şi Poli Iaşi, Universitatea Craiova, cu care a câştigat Cupa României în 1978, Farul Constanţa şi Gloria Buzău.

„Când am ajuns eu la Universitatea, jucătorii ei, cu excepţia lui Balaci şi Crişan, nu reprezentau individualităţi certe pentru lotul naţional. În puţinul timp cât am stat acolo, am reuşit să-i titularizez pe Ţicleanu şi Ungureanu, l-am promovat pe Bumbescu, l-am reconsiderat pe Cămătaru, de care o parte din conducerea clubului voia să se dispenseze. Ştefănescu, devenit lider al formaţiei, avea adeseori o influenţă negativă în raporturile dintre mine şi jucatori. Mai mult, într-o serie de meciuri s-au înregistrat şi rezultate ciudate prin neapărarea corectă a şanselor. Începusem atunci să-i dau dreptate lui Titi Teaşcă, pe care sincer să fiu, nu-l prea credeam când spunea că unii jucători craioveni mai joacă şi pe invers. Împotriva propriului antrenor. De aceea am şi plecat din Bănie, nu puteam risca să mă compromit", a povestit ulterior Oană, în paginile cărţii lui Mihai Ionescu, „Antrenori la ora confesiunilor".

„Americanul" a fost şi antrenor al echipei naţionale. Mai întâi a fost antrenor secund, între 1962 şi 1964, în mandatele lui Gheorghe Popescu I şi Silviu Ploeşteanu, iar ulterior a fost promovat ca selecţioner, avându-l ca secund pe Pişti Covaci. I-a fost fatal însă meciul din 24 mai 1967, când România a fost învinsă cu 7-1 de Elveţia. „La Zürich n-a fost ceva în regulă! Am prezentat în teren o echipă foarte bună, cu Dobrin, Pîrcălab, Dridea, Lucescu. Ce li se poate reproşa acestor jucători, din punct de vedere valoric? Cu toate acestea, echipa a manifestat o dereglare anormală în teren, jucătorii fiind practic nişte umbre. Elveţienii s-au speriat şi ei la un moment dat de scor, în minutul 65 aveau deja 7-0! Au oprit motoarele, iar Dobrin a marcat şi el golul de onoare. Dar de ce oare ne-am pierdut în aşa hal busola?!", se întreba apoi „Americanul".

Peste ani, s-a dovedit că medicul echipei, dr. Nicolae Stănescu, le-a administrat fotbaliştilor nişte tratamente mai ciudate, pastile care i-au bulversat total pe jucători!

La începutul anilor '80, Oană s-a retras brusc din activitate, rămânând însă membru de vază în Colegiul Central al Antrenorilor. Din 1990, stadionul „Petrolul" din Ploieşti îi poartă numele. Tehnicianul s-a stins din viaţă la 27 aprilie 1993".