Autorităţile şi oficialităţile române, democratice, postdecembriste, depun în fiecare an în data de 9 mai, jerbe, coroane, buchete de flori şi ţin discursuri în memoria ostaşilor români căzuţi în Războiul de independenţă, considerând că pe 9 mai este data oficială a declarării independenţei de stat a României, în 1877. Oficialii actuali perpetuează prin necunoaştere ori convingere o minciună comunistă, repetată vreme de peste 40 de ani.

Contextul politic şi începutul Războiului Ruso-Turc

Contextul obţinerii independenţei României nu a fost creat din păcate de politicenii noştri, ci a fost construit din dorinţa Rusiei de revanşă asupra Imperiului Otoman, după ce fusese „umilită“ de Franţa şi Marea Britanie pe propriul său teritoriu în Războiul Crimeei (1853-1856).

În toamna anului 1876, pe fondul crizei etnice din Balcani, diplomaţii ruşi au devenit extrem de politicoşi cu guvernanţii români, făcând demersuri pentru a le permite traversarea cu forţe în Bulgaria – pe atunci teritoriu turcesc. Scopul oficial era „eliberarea fraţilor slavi din robia şi de sub teroarea autorităţilor otomane“, însă cel real era posibilitatea câştigării Constantinopolului şi al ţărmului european al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, poziţie strategică care ar fi permis Rusiei să controleze poarta către Asia, Balcanii, Marea Neagră şi comerţul cu materii prime venite din Orient.

Evident, şeful guvernului Ion C. Brătianu şi prinţul Carol I au realizat că ambiţia Rusiei este şi şansa României de a deveni o naţiune independentă, aspect ce era discutat în politica românească de peste  cinci ani. În aprilie, după înţelegerea de la Livadia, primele unităţi ruseşti traversau România, îndreptându-se  către sud. Turcii au bombardat cu flotila lor fluvială porturile româneşti, fără a produce pagube prea mari. Acţiunea turcilor era mai mult o ripostă simbolică împotriva unei ţări care oficial şi formal era sub suzeranitatea sultanului Abdul Hamid II.

Ostilităţile militare, odată începute, puneau presiune şi asupra politicienilor pentru a proclama independenţa. Teama de represalii turceşti începea să dispară, mai ales că primele trupe ruseşti intraseră în ţară din aprilie şi ocupaseră poziţii la Galaţi şi Brăila.

Cele mai multe discuţii s-au purtat în cadrul Parlamentului. Şeful guvernului, liberalul Ion C Brătianu, stabilise încă de pe 7 mai că proclamarea independenţei este esenţială pentru existenţa statului. Acest lucru trebuie discutat cât mai grabnic, dar a tot fost amânat. Însă, pe 9 mai, după ce artileria turcească nu mai contenea să lovească localităţile româneşti de pe malul Dunării, la şedinţa Adunării Deputaţilor  deputatul/jurnalistul Nicolae Fleva (cunoscut publicului drept „Tribunul Poporului“, viitor primar al Bucureştilor), alături de alţi doi colegi, l-a interpelat pe un ton inchizitorial pe ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, cerându-i socoteală şi întrebându-l dacă Puterile Garante erau la curent oficial de atitudinea României.

Un discurs memorabil pe 9 mai

Oarecum iritat de aceste socoteli, Kogălniceanu oferă o mostră de discurs care arată ceea ce nu au avut şi nu au politicienii din ultimii 66 de ani, talent oratoric, inteligenţă elocinţă: „Suntem independenţi! Suntem naţiune de sine stătătoare. (Aplauze) Însă domnilor, aci se opreste travaliul nostru? Aci se opreşte misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, şi mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi independenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Ei sunt datori să vadă că au greşit când au raspuns pururea şi într-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi în trista necesitate de a îndrepta armele noastre în contra armelor turceşti îndreptate asupra noastră. Aceasta ne-a adus în trista necesitate ca, precum pe noi ne pâra Poarta şi ne învinovăţea că am tradat interesele imperiului, că am rupt buna-credinţă, să declaram şi noi la rândul nostru că, fiindcă tunul raţionează şi pune în aplicaţiune ameninţările cuprinse în nota din 2 mai a lui Savfet-Paşa, asemenea şi noi am facut recurs la tun şi tunul nostru răspunde tunului otoman (Aplauze). Aşadar, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă (Aplauze indelug repetate). Însă, domnilor, acum încep greutăţile, fiindcă noua noastră condiţiune cu definirea independenţei noastre trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudenţa, aci se reclama sânge rece... Sa stam morţi? Nu, domnilor, căci morţilor nimeni nu le poate ajuta, nimeni nu compteaza cu morţii (Aplauze prelungite). Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune vie, trebuie să dovedim că avem cunoştinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstram această ţara şi drepturile ei pentru copiii noştri, şi aceasta misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri care mor la hotare (Aplauze prelungite). Mă rezum, domnilor: voim să fim independenţi, pentru că voim să trăim cu viaţa noastră proprie, pentru că nu voim să mai pătimim pentru greşelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de jos să fie un bulevard în contra rezbelului. (Aplauze). .. încă o dată vă declar, domnilor, în numele guvernului că noi ne privim ca în rezbel cu Porta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care şi guvernul, şi dumneavoastră, şi ţara intreagă o doreşte să o vadă cu o ora mai înainte (Aplauze prelungite)“.

În câteva minute de la acest discurs, Adunarea Deputaţilor a adoptat o moţiune solemnă de independenţă faţă de Poartă.

Totuşi... rămâne 10 MAI 

A doua zi, pe 10 Mai, Senatul, camera superioară a parlamentului, a adoptat o moţiune asemănătoare, iar acestea au fost promulgate oficial de către principele domnitor Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Astfel, din punct de vedere al dreptului constituţional oficial şi diplomatic  România a devenit independentă din data de 10 Mai 1877.

Minciuna comunistă

De fapt, data de 9 mai a fost aleasă de autorităţile comuniste după 1948, pentru a celebra independenţa României, în detrimentul datei reale, cu scopul de a şterge din memoria colectivă orice urmă a monarhiei din istoria României. Patruzeci şi unu de ani de minciună, de omisiune, de propagandă obraznică şi spălare a creierelor iată că dă rezultate şi astăzi. Dovadă că toate instituţiile naţionale şi locale au în programul anual de manifestări, organizarea şi participarea de ceremonii dedicate obţinerii indepenţei în data de 9 mai.

Tripla semnificaţie

Tripla Semnificaţia a zilei de 10 Mai este dată de depunerea jurământului prinţului Carol I în 1866 ca principe domnitor al Principatelor Române Unite, ca proclamare a Independenţei de stat în 1877 şi ca dată a încoronării, în 1881, lui Carol I şi Elisabetei ca rege şi regină a noului Regat al României, proclamat în data de 14 martie 1881.

 

Alex Policală