Neagu Djuvara s-a născut la 18 august 1916, la Bucureşti într-o familie aristocrată de origine aromână, aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care a dat mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari.

Tatăl său, Marcel Djuvara, şef de promoţie la Politehnica din Berlin-Charlottenburg în 1906, a murit căpitan de geniu în armata română în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918. Tinca Grădişteanu, mama sa, aparţinea ultimei generaţii dintr-un neam de mari boieri munteni.

Neagu Djuvara şi-a făcut studiile la Paris, licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). A luat parte la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie - noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa.

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, reprezentată de doamna Kollontai. Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, cănd comuniştii preiau şi acest minister.

Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii al exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I").

În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey.

Între timp, reluase studiile de filosofie la Sorbona. În mai 1972, obţine doctoratul de stat (docenţa) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog şi filozof Raymond Aron; mai târziu, obţine şi o diplomă a prestigiosului Institut naţional de limbi şi civilizaţii orientale de la Paris (INALCO).

Din 1984 este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după decembrie 1989, când se întoarce în ţară. Din 1991 în 1998 este profesor - asociat la Universitatea din Bucureşti. E membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol" din Iaşi şi a Institutului de Istorie „N. Iorga" din Bucureşti.

A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul naţional „Serviciul Credincios" şi cu „Ordre des Arts et des Lettres" în grad de Ofiţer.

Neagu Djuvara a primit pe 30 Octombrie 2012, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti, în cadrul unei ceremonii care s-a desfăşurat începând cu ora 10.00, în Sala Stoicescu a Palatului Facultăţii de Drept. Titlul de Doctoris Honoris Causa i-a fost atribuit şi de către Universitatea „Dunărea de Jos" din Galaţi, în urma ceremoniei din 5 decembrie 2012.

Neagu Djuvara a publicat în principal despre istoria României şi a poporului român. O bună parte din cărţile sale se referă la filosofia istoriei, concentrându-se în jurul problemei obiectivităţii istoriei şi istoriografiei.

Djuvara este un susţinător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea cercetării din perioadele interbelică şi comunistă, afirmând că anumite părţi ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a deservi scopuri politice. Ipotezele lansate de Djuvara atrag deseori controverse şi sunt văzute ca subminând identitatea naţională română, cum este de pildă teoria că nobilimea din formaţiunile statale medievale româneşti ar fi fost de origine cumană.

Deşi unele dintre teoriile sale sunt neacceptate de majoritatea istoricilor români, Neagu Djuvara rămâne unul dintre cei mai importanţi istorici români ai secolului XX, încurajând în general o atitudine critică asupra istoriei românilor şi a istoriei în general. Opiniile sale legate de glorificarea istoriei naţionale au atras la rândul lor critici din partea unor figuri politice naţionaliste în România, fiind catalogate ca "antiromâneşti" şi o influenţă nefavorabilă asupra percepţiei de sine la români şi a românilor în afara graniţelor ţării.

Istoricii contemporani i-au contestat teoriile şi calificarea ca istoric, numindu-l, după propria-i afirmaţie, "amator". Studiile sale în domeniu precum şi doctoratul de stat în filosofia istoriei acordat de Universitatea Sorbona sunt însă necontestate, iar scrierile sale au căpătat recent o atenţie sporită, datorată în mare popularităţii sale în România.

Este membru de onoare al Institutului de Istorie 'A.D.Xenopol' din Iaşi şi al Institutului de Istorie 'Nicolae Iorga' din Bucureşti.

A fost decorat în 2006 de preşedintele României Traian Băsescu cu Ordinul Naţional Servicul Credincios în grad de Mare Cruce, în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa activitate pedagogică şi de cercetare, pentru talentul şi dăruirea de care a dat dovadă îmbogăţind istoriografia mondială cu lucrări de certă valoare, pentru înaltul său spirit moral şi cetăţenesc care l-a impus ca un reper pentru tinerele generaţii. În martie 2010, a fost decorat de către ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, cu ordinul Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer.