Ploieştiul în sec. XIX.

Descrierile sau imaginile despre Ploieştiul sec. XIX sunt rare. La începutul acestui secol se produce mutarea centrului şi a târgului din zona bisericii Sf. Nicolae Nou în aşa numitul ,,târg de afară”, care se afla mai aproape de drumurile ciobanilor. Târgul de afară era poziţionat între bisericile vechi Precista, Sf. Vineri şi Sf. Gheorghe.

La 1810 Ploieştiul avea 2 016 locuitori. Oraşul se va dezvolta într-un ritm susţinut, iar la sfârşitul secolului, în anul 1899, populaţia Ploieştiului ajungea la 45 167 locuitori.

Între anii 1825-1830 Ploieştiul prosperă şi datorită afluenţei de negustori veniţi din târgurile Gherghiţa, Filipeşti şi Târgşor. În jurul anului 1830 s-au aşezat în Ploieşti aproximativ 1600 bulgari din târgul Sliven, care aduc cu ei şi arhitectura de la sud de Dunăre.

O scurtă descriere a oraşului, aşa cum arăta el la 1825, o face Zaharia Antinescu. Dintre casele şi locurile descrise de Zaharia Antinescu astăzi se mai păstrează doar o mică parte. Se păstrează casa Hagi Prodan, care face parte din complexul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova (pe strada Basarabescu).

Pentru perioada cuprinsă între anii 1825-1871 (când a fost realizată fotografia panoramică a oraşului Ploieşti, din turnul Primăriei Vechi), nu avem o altă descriere generală a oraşului. Fotografia panoramică a Ploieştiului de la 1871, este fără îndoială un document valoros. Aceasta însă nu a fost însoţită la vremea respectivă şi de o descriere scrisă, a principalelor construcţii şi străzi care existau atunci. Un comentariu pe baza acestei imagini a făcut arhitectul Toma Socolescu, cu 66 de ani mai târziu, în anul 1937. Demersul făcut de Toma Socolescu este de mare ajutor pentru realizarea istoricului străzilor şi clădirilor celebre ale oraşului. Arhitectul nu descrie numai situaţia urbanistică a Ploieştiului la 1871, ci face şi referiri la clădirile noi, ridicate până în anul 1937.

Tot de la Toma Socolescu aflăm că ,,…ardelenii… au zidit clădiri importante în oraş şi au contribuit în largă măsură la ridicarea lui. Calea Câmpinii a fost strada boierească a unei epoci, iar mai demult mahalalei Sf. Nicolae Nou i se zice mahalaua boerească. După ce s-a tăiat Bulevardul Independenţei, stradă dreaptă, largă cu trotoare late şi cu frumoşi castani pe margini, lumea bogată a început să-şi clădească case pe acest bulevard, între Grădiniţa Publică, azi scuarul I.G. Duca şi statuia Vânătorilor” (aflată atunci la primul rond).

Pentru perioada din preajma anului 1870, ştim că în faţa Primăriei Vechi era centrul oraşului. Cu timpul, zona îşi pierde importanţa în detrimentul Pieţei Unirii (aflată la capătul nordic al Bulevardului Independenţei).

Imaginea oraşului pentru ultima parte a secolului XIX este întregită de un studiu redactat de Sabinu Mir. Nicoriţă la anul 1881. Astfel aflăm că până la 1881 ,,nu există nomenclatură, voim să zicem că stradele nu şi-au numele fixatu, ca să stie de toată lumea cum se cheamă….”. În anul 1852 ,,nemţii au intrat în Ploieşti şi au scris pe zidurile caselor numele străzilor”. Evident că străzile aveau nume, dar acestea nu erau trecute pe tăbliţe aşezate pe case, aşa cum se va face în deceniul IX al sec. XIX.

La 1881 erau pavate în Ploieşti următoarele străzi: ,,strada Lipscani, strada Braşovenilor, strada Franceză, drumul de la Hotelul Victoria înspre Piaţa Unirii, precum şi Strada Bucureşti (cea ce duce la Bucureşti), strada ce duce la Biserica Sf. Vineri la Bariera Buzăului, strada ce duce la Biserica Nicolae Vechi …”. Pavajele erau făcute rareori cu piatră cubică (numai trei străzi mici erau pavate integral cu piatră cubică de duritate mare). De obicei erau făcute cu piatră de râu şi de aceea se stricau foarte repede. Existau şi iniţiative private de pavare a locurilor din faţa magazinelor, hanurilor sau caselor chiar înainte de anul 1848. Aceste pavaje acopereau însă zone reduse şi nu erau uniform şi continuu realizate.   În anul 1864 este adoptată o legea comunală prin care se hotăra că fiecare locuitor trebuia să-şi paveze cât ţinea curtea lui. Evident că nu toţi locuitorii au avut resurse să-şi paveze zona din faţa curţii aşa ca legea a fost respectată în mică măsură, mai ales în zonele centrale unde locuiau cei bogaţii.

Proiectarea Bulevardului Independeţei

Cea mai importantă lucrare de urbanism, făcută în sec. XIX în Ploieşti, cu repercusiuni imediate asupra imaginii oraşului a fost trasarea Bulevardului Independenţei. Odată terminată calea ferată între oraşele Bucureşti – Ploieşti, se simţea nevoia ca Gara (de Sud) să fie legată de oraş, printr-o arteră principală, aceasta fiind şi dorinţa ploieştenilor. Primarul de atunci I. Philiu, a dispus, pentru studierea acestei probleme, crearea unei Comisii din 22 de membri. În ianuarie 1872, Membrii Comisiei s-au întâlnit la Primărie şi de acolo au pornit la Gară. Aici, ei s-au urcat în podul Gării, uitându-se spre centrul oraşului, fixând cu privirea linia cea mai dreaptă, pe care, după ce s-au coborât din pod, au străbătut-o cu piciorul, trecând peste câmpul Gării, prin locuri virane, prin străzile laterale şi prin curţile oamenilor, mergând prin faţa altarului bisericii Sfântul Gheorghe Vechi şi ajungând în Piaţa Legumelor de atunci (Piaţa Unirii din perioada interbelică). Acest traseu a fost consemnat de Comisie în raportul din 1 februarie 1872, adresat Primarului. În raport, se menţiona că ,,bulevardul se cuvine să se înceapă din colţul casei d-lui Iosif Făgărăşănu Tâmplariul, pe locul unei grădini publice, transformată la 1936 în Squarul I. G. Duca, să meargă drept până la scara Gării” şi se motiva alegerea respectivului traseu pentru că se evitau astfel exproprierile numeroase, la care Primăria n-ar fi putut face faţă din punct de vedere financiar. Consiliul Comunal, a aprobat, în urma discursului Primarului, ca Bulevardul să fie construit urmărindu-se această linie şi a hotărât ca lucrările să înceapă imediat.

Construcţia Bulevardului a început în anul 1872, urmându-se planurile arhitectului braşovean, Cristian Kertsch. Arhitectul a indicat şi piatra pentru pavaje (macadamul) şi vegetaţia grădinilor laterale. Arhitectul T. N. Socolescu a elaborat planul ultimei părţi a arterei (cea dinspre centru) păstrând concepţia lui Kertsch.

La 1881 iluminarea oraşului pe timpul nopţii se făcea cu felinare alimentate cu gaz lampant. Existau 1173 de felinare, amplasate mai ales pe Bulevardul Independenţei şi în zonele centrale. Dacă zona centrală era modernizată şi prospera, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cartierele mărginaşe (mahalalele), unde era mizerie şi întuneric. Din anul 1875 primăria adoptase reguli clare de salubrizare a oraşului, dar acestea nu se respectau. Străzile centrale, dar mai ales mahalalele erau pline de mizerii (cadavre de animale, balegă, gunoaie menajere, etc.). Aceaşi mizerie domnea şi în faţa hanurilor şi multora dintre prăvălii. După anul 1882 hanurile şi hotelurile începeau să decadă datorită construirii căii ferate, care făcea ca drumul spre Braşov să fie mult mai uşor de străbătut şi fără a se mai face escală la Ploieşti.


Sursa: muzeuvirtualploiesti.ro