Cel mai faimos restaurant al unei gări româneşti, rămâne, fără îndoială, restaurantul gării din Ploieşti. Un restaurant ale cărui poveşti l-au făcut faimos peste vremuri şi care, la vremea respectivă, în secolul al XIX-lea, a rivalizat cu Casa Capşa din Bucureşti pentru titlul de restaurant al celebrităţilor din lumea culturală românească.

În secolul al XIX-lea, în spaţiul românesc (ca pe întreg continentul european) avea să se construiască o impresionantă reţea de căi ferate;lumea se schimba, se înnoia. Gările erau ridicate fie în interiorul oraşelor (cazul Angliei), fie la periferie, pentru a proteja sensibilităţile orăşenilor care se temeau de noua invenţie numită tren, ce scotea fum şi zgomote îngrozitoare asociate de ei cu iadul

O obsesie întâlnită mai peste tot, în fond:lumea se temea de tehnologia cu care încă nu era familiarizată, iar modelele la care se raporta erau pline încă de superstiţiile unui ev mediu abia terminat, dar bine întipărit în conştiinţa publică. Aşa se explică şi afirmaţia celebră, la acea vreme, a unui lord englez:dacă diavolul ar veni printre noi, cu siguranţă, ar prefera trenul ca să călătorească.

Gări impunătoare şi restaurante cu trei săli, corespunzătoare claselor trenului

Nici românii nu au făcut excepţie de la aceste tipare:multă vreme, căile ferate le-au alimentat temerile şi imaginaţia, întrucât lipsa unei culturi solide a majorităţii populaţiei – care să ofere explicaţiile necesare despre cum funcţionează acest mijloc de transport – năştea monştri, dragoni care scoteau pe nări foc şi pară. Doar trecerea timpului a făcut ca oamenii să lase la o parte superstiţiile, să-şi depăşească temerile şi să folosească intens trenul. Gările au devenit locuri populare, iar restaurantele şi cârciumile din gări sau din jurul lor au oferit un suport plăcut şi necesar – spaţii de socializare unde, dintr-o dată, se regăseau locuri şi situaţii familiare celor din mahalaua ori satul unde locuiau cei mai mulţi dintre călătorii cu trenul.

Un fapt mai puţin cunoscut, atunci când discutăm despre căile ferate, este acela că ele au fost unul dintre marii creatori ai conceptului de brand , impunând un anumit stil, o standardizare, o uniformizare a tot ceea ce ţinea de lumea feroviară. Ca atare, peste tot unde s-au construit căi ferate, gări, s-a urmat acelaşi tipar. În toate marile oraşe au apărut gări impunătoare, iar în cadrul lor au fost deschise restaurante cu trei săli, corespunzătoare claselor vagoanelor.

Restaurantele gărilor au fost oferite spre concesionare, prin licitaţii, unor persoane care se obligau să respecte un caiet de sarcini ce impunea o anumită rigoare, dar, mai ales, respecta calitatea produselor şi a serviciilor prestate pentru călători. Aşa se face că aceste întreprinderi s-au bucurat de un mare succes, cel puţin până la sfârşitul Primului Război Mondial, iar unele dintre ele au devenit chiar spaţii care au fost imortalizate în opere literare antologice. Între acestea, restaurantul concesionat lui Constantin Dobrogeanu-Gherea în Gara Ploieşti.

Oraşul lui, , ce bei?”

Ca mai toate oraşele de provincie, Ploieştiul a căutat să-şi construiască o identitate care să-l deosebească de alte aşezări şi care, eventual, să-l aducă cel puţin pe picior de egalitate cu Capitala;acest fapt se reflectă cel mai bine în scrierile lui Caragiale, unde personajele se luptă contra, , capitaliştilor” şi fac orice ca urbea lor să iasă din anonimat. Ei nu sunt, în mod special, greu de mulţumit. Chiar şi mici gesturi pot să le aducă satisfacţii efemere, care să le dea energie pentru următoarele lupte. Uneori, pentru marile orgolii locale, e suficient ca expresul Bucureşti-Breslau să oprească, fie şi doar un minut, în urbe. Se poate spune că, în secolul al XIX-lea, dar şi în secolul următor, oraşul şi locuitorii săi au avut obsesia şi complexul provincialismului, din care au încercat să se smulgă prin orice mijloc:Republica de la Ploieşti (eveniment care i-a adus chiar o faimă internaţională, fiind cuprins în enciclopediile de la începutul secolului al XX-lea, restaurantul lui Gherea şi, ulterior, raportarea la aurul negru sau la opera şi la personajele lui Caragiale.

Drept urmare, dincolo de aura republicană, miturile urbane de la Ploieşti consemnau pentru perioada interbelică supranumele de „oraşul celor 200 de cârciumi  unde, firesc, întrebarea la ordinea zilei era:ce bei?Iar scrierile din perioada interbelică despre boema locală, cheflii de altădată, din secolul al XIX-lea, au jucat un rol important în conturarea acestei legende. Chiar şi astăzi, ploieştenii îi păstrează o amintire frumoasă primarului Radu Stanian, vestit pentru chefurile sale cu lăutari sau pentru isprăvi precum blocarea căii ferate şi oprirea trenului pentru a se urca, până la Ploieşti, având alături un taraf, care, de fiecare dată, îi cânta:„din Ploieşti pân la Gheboaia/m-a bătut vântul şi ploaia”. Petrecerea, cheful, reprezintă un ritual social„pentru că la Ploieşti se petrece pentru orice, din orice. Chiar şi din nimic şi pentru nimic, dacă nu mai ales pentru nimic, dar cu lăutari neapărat. Factor de coagulare şi de coeziune, factor de solidaritate, cheful ploieştean este public, de masă şi democratic
 
Se mai impune şi precizarea, făcută de Păstorel Teodoreanu, că „întotdeauna cheflii locali îşi încheiau petrecerea în restaurantul gării c-o ciorbă apelpisită şi un cognac fin”  

Starea aceasta este surprinsă şi redată fidel de către maestrul Caragiale, cel căruia, de altfel, i se atribuie paternitatea caracterizării Ploieştiului ca fiind oraşul lui, , ce bei”.

Negustorii veniţi din toate părţile ţării ţineau morţiş să încheie afacerile la un păhărel

Dincolo de fanfaronade şi de dorinţele ieşirii din provincialism şi anonimat a orăşenilor, a cronicarilor şi literaţilor de aici, explicaţia cea mai la îndemână a acestui tip de comportament, a ritualului social, nu constă – cum probabil mulţi s-ar aştepta – într-o aplecare exagerată spre cultul zeului vinului. Cu siguranţă, locuitorii oraşului nu sunt cei mai importanţi adepţi ai lui Bacchus din spaţiul românesc .

Descifrarea acestui tip de comportament – aparent omniprezent – îşi are răspunsul în dispunerea geografică a oraşului şi în amprenta dominantă a economiei locale:comerţul.

Faptul că oraşul Ploieşti era aşezat la confluenţa drumurilor spre Ardeal şi Moldova, că pe întreg parcursul secolului al XIX-lea a fost un centru comercial important, iar comerţul a fost ramura economică locală cea mai dezvoltată, a asigurat un vad bun afacerilor cu restaurante sau cârciumi, ceea ce putea crea impresia unei fieste continue. Negustorii veniţi din toate părţile ţării ţineau morţiş să încheie afacerile la un păhărel, iar peste ei se suprapuneau muncitorii de la fabricile din ce în ce mai numeroase aici, călătorii ocazionali care trebuiau să aştepte câteva ore până ce trenul întorcea ca la Ploieşti ori până prindeau legătura spre destinaţia finală. Cârciuma, restaurantul deveniseră un loc important de socializare, dar şi de perfectare a unor afaceri, iar cetăţeanul cosmopolit şi dornic de a face bani îşi petrecea timpul căutând oportunităţi de afaceri în discuţiile şi întâlnirile cu cei aflaţi în tranzit sau sosiţi cu afaceri în oraş. Clientela numeroasă şi diversă garanta succesul acestui gen de afaceri, în care nu aveai cum să eşuezi, aici, la Ploieşti. Un celebru avocat ploieştean de la începutul secolului al XX-lea, Nicu Pârvulescu, avea chiar o expresie, devenită, aici, proverbială:„tâmpit, ca un cârciumar falit”  

Gara Ploieştiului era, în secolul al XIX-lea, una aparte. Dincolo de ceremonialurile de întâmpinare a familiei regale, a împăraţilor şi suveranilor care au trecut pe aici, descrise într-un articol anterior, se mai remarca şi prin procedura tehnică de întoarcere a trenului ca la Ploieşti (care a dat naştere unei expresii celebre şi intens uzitată şi astăzi), dar mai ales prin restaurant şi lumea lui, precum şi prin meniurile acestuia ajunse celebre în toată ţara. Caragiale, Vlahuţă, Toni Bacalbaşa, Izabela Sadoveanu, Păstorel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Gala Galaction, George Ranetti, Paul Zarifopol, Adrian Maniu sunt doar câteva dintre personalităţile culturii române care au scris despre restaurantul de aici şi despre ilustrul său patron, Constantin Dobrogeanu Gherea.

Cine a fost Gherea?

Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), pe numele său real Solomon Katz, s-a născut în Slavianka, regiunea Ekaterinoslav, Imperiul Rus. Atras de ideile narodnicilor ruşi, cunoaşte prigoana Ohranei ţariste, fiind nevoit să fugă în România. Prima dată ajunge la Iaşi, în 1875, cu un paşaport american, sub numele de Robert Jeenks;apoi se stabileşte la Ploieşti şi îşi deschide o mică afacere. Este prins la scurt timp, în 1878, de către poliţia ţaristă, arestat şi dus în Siberia. În 1879 reuşeşte să evadeze şi revine în România, stabilindu-se definitiv la Ploieşti.
 

„Un restaurant într-o gară e prin sine una din cele mai grele afaceri ce se poate închipui”

Se pare însă că întreprinderea gastronomică de la Ploieşti nu a fost prima tentativă de afacere a lui Gherea;ca să reuşească, a trebuit să treacă printr-un eşec – iar asta l-a făcut să nu mai repete greşelile iniţiale. Gherea şi-a început, deci, activitatea cu un restaurant deschis la Bucureşti, pe strada Smârdan, restaurant care a dat faliment rapid, întrucât clienţii nu plăteau.

De cealaltă parte, restaurantul din Gara Ploieşti a fost deschis de către Dobrogeanu-Gherea cu ajutorul unui inginer, Haborschi, care i-a împrumutat suma necesară începerii activităţii;cheia succesului au reprezentat-o ingeniozitatea şi norocul de a avea o afacere într-un loc cu vad comercial asigurat. Din 1882, când a obţinut concesiunea restaurantului, ajutat de prietenul său, Zamfir Arbore, Gherea a muncit necontenit, lucrând în bucătărie, servind clienţii, scriind, sacrificându-şi odihna şi dormind doar câteva ore pe noapte. Într-o scrisoare adresată lui Paul Zarifopol, ginerele său, avem reconstituită chiar de către Gherea atmosfera gării şi a restaurantului:„Un restaurant într-o gară e prin sine una din cele mai grele afaceri ce se poate închipui. Zgomotul de la gară, fluierul maşinilor, dangătul clopotelor, fuga cu care intră şi trec pasagerii prin restaurant, necesitatea de a servi în zece minute o mulţime de oameni, a încasa parale nervozitatea, graba şi frica pasagerilor de a nu pierde trenul, toate acestea creează o atmosferă de adevărată nebunie...”

Gherea devine brand al Ploieştiului:„Un Gherea fără clientelă/Ploieştii fără de petrol...”

Şi Caragiale descrie, aproape în aceiaşi termeni, agitaţia din restaurantul gării:„Sosesc în gara de la Ploieşti la şapte seara. Îmi fac loc prin mulţimea care se îngrămădeşte în faţa bufetului, cu mâinile întinse să capete porţia de friptură de viţel şi voi să salut pe patron. Dar e peste putinţă să răzbat prin gloată. Prefer să aştept plecarea trenului. O pulpă de viţel se istoveşte ca prin farmec sub cuţitul lui Gherea... A sunat a doua oară pentru Bucureşti şi, în acelaşi timp, s-a anunţat sosirea trenului următor... e peste putinţă să stăm de vorbă deocamdată...”

După aproape zece ani de eforturi, în 1890 au început să apară şi rezultatele;restaurantul şi-a căpătat o notorietate naţională, iar la acest statut au contribuit prietenii din jurul patronului – Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea, Anton Bacalbaşa, Vasile Morţun etc. Nu în ultimul rând, ascensiunea în lumea culturală, dar şi statutul de ideolog al socialiştilor români l-au transformat pe Gherea într-un adevărat brand. Foarte mulţi clienţi veneau la restaurant pentru a-l vedea şi vorbi cu el. Ploieştenii cu ştaif se obişnuiseră să servească masa aici, sperând să intre în vorbă cu el sau cu iluştri oaspeţi (oameni politici, scriitori etc.) aflaţi în trecere, care veneau să-l salute pe patron.

Izabela Sadoveanu relatează, prin 1930, experienţa trăită la restaurantul lui Gherea, înainte de Primul Război Mondial:ajunsă la Ploieşti după o adevărată călătorie iniţiatică, derulată cu trenul, din Iaşiul patriarhal şi provincial, se duce la restaurant cu speranţa nemărturisită de a-l vedea pe patron, care reprezenta, pentru ea şi generaţia ei „cel care ne deschidea porţile largi ale unor posibilităţi morale care ne umpleau sufletele de lumină şi nădejdi nouă”

Izabela Sadoveanu nu-l va cunoaşte atunci pe concesionarul restaurantului (era plecat din oraş);relatarea ei e însă semnificativă pentru ascensiunea „brandului” Gherea.

Între secretele succesului restaurantului:relaţia bună cu angajaţii CFR, condimentată cu „atenţii”

Restaurantul din gara Ploieştiului a devenit o afacere prosperă datorită numărului mare de clienţi, cel mai probabil între 400-1.000 de persoane zilnic, preţurile fiind accesibile tuturor categoriilor sociale, existând trei săli corespunzătoare statutului călătorilor. Un arsenal cumva balcanic de trucuri şi de inovaţii introduse de patron completează latura de management reuşit al întreprinderii de aici:acordarea unor, , atenţii” pentru angajaţii CFR care întocmeau orarul trenurilor astfel încât acestea să ajungă la Ploieşti în anumite momente ale zilei, să staţioneze suficient timp pentru a permite călătorilor să servească masa aici;şi tot angajaţii CFR anunţau cu câteva minute mai devreme plecarea trenului pentru a permite eliberarea meselor. În plus, fusese creat un adevărat sistem de catering care permitea călătorilor să servească produsele restaurantului direct în vagon.

La fel de mult au contat şi calitatea şi diversitatea meniurilor oferite clienţilor care i-au adus faimă în epocă. Restaurantul era un adevărat, , mall” al produselor alimentare:de aici se puteau cumpăra orice de la mezeluri, sandwich-uri, la fructe, prăjituri, sucuri, alcool sau ţigări. Produsele erau proaspete, cumpărate zilnic, iar furnizorii erau ţăranii şi precupeţii din pieţele oraşului. Secretul succesului reţetelor bucătăriei restaurantului lui Gherea a fost deţinut de către socrul său, Parcevski, un polonez stabilit la Iaşi în împrejurări ambigue:se credea că este refugiat politic sau că a fost angajat de un mare boier moldovean, dornic să-şi impresioneze oaspeţii cu prezenţa în casa sa a unui „mare artist în arta culinară”

Acesta a coordonat iniţial bucătăria întreprinderii ploieştene, iar mai apoi responsabilitatea i-a revenit lui Gherea. Reţetele bucătăriei lui Gherea erau din cele mai diverse, de la friptura de viţel, făcută la cuptorul cu lemne, sarmale, felurite ciorbe, la pâine caldă pe vatră. Nu erau mai prejos nici coniacul, vinul, cafeaua sau ceaiul pregătit în samovoarul rusesc

Regele Carol I:„Da, aici se mănâncă bine!”

Cu o ofertă variată şi reţete speciale, era normal ca restaurantul să atragă clienţi iluştri, care au asigurat la vremea respectivă, dar şi peste timp, gloria localului şi a patronului său. În 1897, restaurantul a fost inspectat chiar de regele Carol I, sosit la Ploieşti cu prilejul dezvelirii statuii Vânătorilor. Suveranul, însoţit de doi generali, a intrat în restaurantul care tocmai fusese renovat, a mers până la bufetul acestuia şi, după o scurtă examinare cu privirea, a exclamat:„Da, aici se mănâncă bine!”

Gherea şi întreg personalul s-au înclinat respectuos, iar regele a plecat spre vagonul său.Mai târziu, regele ar fi mărturisit că prefera produsele patiseriei lui Gherea celor similare din Capitală;aceleaşi gusturi le avea şi Titu Maiorescu.

P.P.Carp, prim-ministru al ţării, cumpăra jimblă caldă, pe care o consuma pe peron în drum spre vagonul ministerial

Hasdeu era un alt obişnuit al restaurantului, stând întotdeauna la o masă cu vedere spre peron, iar Caragiale, client statornic, prefera friptura de viţel, şunca şi mâncăruri mai populare, servind adesea, într-o strachină de pământ, „fasole albă făcăluită cu puţină boia de ardei roşu pe ea”

Arghezi:În toată România veche se mânca bine în două locuri şi în două gări, la Ploieşti şi Iaşi...”

Memorabilă rămâne istoria unui client bucureştean, căpitanul Guriţă, care venea la Ploieşti, între două trenuri, pentru a consuma celebra salată de icre de crap a lui Gherea. Reţeta era următoarea:„se curăţau şi se puneau deasupra unei oale cu apă fierbinte ca să se-nroşească şi pe urmă se frecau cu ulei de măsline şi zeamă de lămâie şi piper negru râşnit şi ceapă de apă dulce tocată ca păsatul. Şi se servea salata de icre cu pâine neagră caldă, luată din buza cuptorului şi cu un ţoi de ţuică rece”.

George Ranetti ne-a furnizat şi el referinţe despre salata de icre a lui Gherea, dar sub forma unui pamflet la adresa polemicii dintre Gherea şi C. Mille pe tema Cadrilaterului:„Eu, unul, ... ştiu că mi-ar pieri orice poftă de mâncare, dacă aş vedea că, în fruntea listei de bucate a birtului gărei Ploieşti, tot aşa de eminent ca şi patronul lui, dacă aş vedea, zic că, înaintea de faimoasă saladă de icre, de vestitele sarmale şi de atâtea alte legendare specialităţi ale casei ar sta scrise pe lista de bucate a lui Gherea aceste două vorbe Epoca cadrilateră”

Pe la 1910, aici poposeşte şi Tudor Arghezi. Mai târziu avea să descrie împrejurările:„l-am cunoscut pe Gherea ca toţi călătorii de cale ferată, acum 20 de ani ...în restaurantul gării din Ploieşti... Dacă cititorul nu se ospătează suficient de bine la masa ideală a criticului literar, un prânz în schimb în birtul gării din Ploieşti era echivalent cu un regal. În toată România veche se mânca bine în două locuri şi în două gări, la Ploieşti şi Iaşi...”


Lumea pitorească şi anecdotele restaurantului

Ca şi la Capşa, în restaurantul gării din Ploieşti aveau loc regaluri gastronomico-literare patronate de Gherea, iar convivii erau Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc, Bacalbaşa şi, aproape nelipsit, Caragiale;şi nici nu-i greu să intri într-o atmosferă în care, probabil, devenise un adevărat ritual ca Toni Bacalbaşa să scrie răvaşele umoristice puse în plăcinte, iar Caragiale era într-o vervă diavolească, aşa după cum descrie Izabela Sadoveanu un „revelion socialist” din 1891, desfăşurat, e drept, în alt loc, casa lui Vasile Morţun

Într-un astfel de mediu mustind de efervescenţă culturală, impusă de prezenţa lui Gherea şi a iluştrilor săi prieteni din lumea literară a anilor 1900, era normal să apară anecdote, poveşti spirituale, întâmplări, având drept protagonişti personaje de prim rang, Gherea, Caragiale, Maiorescu, sau oameni obişnuiţi.

Caragiale, de pildă, a călătorit des pe liniile Bucureşti-Braşov, Bucureşti-Buzău. Opririle lui au avut loc cel mai adesea la Ploieşti, la prietenul său Dobrogeanu-Gherea, la Câmpina lui Hasdeu sau la Mizilul unui alt amic, Leonida Condeescu. Aşa se explică intensa prezenţă a lumii feroviare în opera lui. Gherea, milionarul cu veleităţi socialiste, a fost un adevărat protector al lui Caragiale şi nu numai dăruindu-i din când în când mici stipendii, aşa cum aflăm din relatările contemporanilor. A rămas celebru un episod à la Caragiale petrecut în restaurantul gării Ploieşti. Gherea iniţiase o nouă revistă, „Literatură şi Ştiinţă”, la care s-au angajat să colaboreze nume sonore ale vremii:Vlahuţă, Delavrancea şi... Caragiale, dar acesta din urmă nu a trimis niciun material spre publicare, aşa că în primul număr el nu a fost prezent. Gherea l-a abordat în restaurantul gării Ploieşti, întrebându-l:„Bine, bre omule, toţi la cîţi m-am adresat mi-au dat câte ceva. De ce nu vrei să-mi dai şi tu o bucată? Ce să-ţi dau, ce să-ţi dau? Cum crezi tu că are cineva chef de scris, când intră seara în casă şi foc nu, ciai nu, tutun nu?”Sensibilizat, Gherea i-a oferit 1.000-2.000 de lei, cerându-i să scrie, dar timpul a trecut şi Caragiale nu a trimis articolul promis. Ca urmare, când s-au întâlnit din nou, patronul i-a solicitat articolul. Răspunsul primit a fost unul antologic:„Bine, mă Costică, acum foc am, ciai am, tutun am, ce-mi mai trebuie să mai scriu, mă?”.

Se pare că Gherea nu a rămas singurul creditor care l-a împrumutat cu sume nerambursabile pe Caragiale. Surse de la „Viaţa Românească” povestesc un alt episod anecdotic:autorul rămas fără finanţe după aventurile negustoreşti pe care le vom relata mai jos a solicitat o audienţă la regele Carol pentru a-i cere... bani. Regele i-ar fi răspuns:„D-ta nu ştii, d-le Caragiale, că regii nu împrumută bani?”

În cele din urmă, acesta l-a întrebat de ce sumă are nevoie, iar acesta a cerut cu 1.500 de lei mai mult. A doua zi, când s-a dus să-şi ridice banii, Caragiale a primit suma exactă, 3.500 lei, căci regele aflase de ce sumă avea nevoie.

Sfârşitul unei epoci, începutul legendei

Trecerea timpului nu iartă pe nimeni, aşa că, rând pe rând, marile figuri ale restaurantului au plecat în lumea umbrelor;unii – marile nume ale literaturii – au intrat în istorie;ceilalţi – clienţii obişnuiţi – au căzut în uitare. Din 1916 a început şi decăderea restaurantului, căruia războiul i-a dat lovitura de graţie. În 1918, un călător remarca faptul că armata germană transformase fostul restaurant elegant într-o cârciumă murdară. Gherea a plecat din calea războiului în Elveţia, apoi a revenit şi şi-a reluat ocupaţia, însă moartea sa, survenită pe 7 mai 1920, a pus punct definitiv gloriei restaurantului gării din Ploieşti.

Concesionat în 1921, apoi devenit, din 1948, restaurant de stat, concesionat din nou după 1990, restaurantul nu a mai cunoscut niciodată notorietatea naţională avută în plină „Belle Epoque” românească şi ploieşteană. Localul există şi acum, dar e la fel de urât ca peroanele „Eurogării” Ploieşti Sud. Doar o plăcuţă de marmură mai aminteşte de Gherea şi epoca lui...


SURSA Historia.ro