Visul oricărui bucătar nu este neapărat să gătească cea mai bună mâncare, ci ca aceasta să fie apreciată de cât mai mulţi oameni. Iar aprecierea nu vine oricum, ci printr-o distincţie cu adevărat specială: o stea, două… sau chiar trei. Vorbim, bineînţeles, de faimoasele stele Michelin, prin care se disting cele mai bune restaurante din lume. Câţi ştiu însă povestea ghidului Michelin, acest Oscar al restaurantelor, şi cum a ajuns el să fie realizat de un producător de anvelope?

Povestea începe în anul 1900, în Franţa, când antreprenorii André şi Édouard Michelin, producători de anvelope (astăzi marca cea mai cunoscută din lume), au venit cu o idee de marketing care să le crească vânzările. Cei doi s-au gândit să publice un ghid pentru şoferi care să conţină hărţi, informaţii practice privind mecanica maşinilor şi instrucţiuni pentru repararea sau schimbarea anvelopelor, precum şi o listă de hoteluri şi restaurante la care pot poposi. Ideea ghidului era de a-i încuraja pe oameni să-şi cumpere maşini (la momentul respectiv, în Franţa existau sub 3000 de automobile) şi, implicit, să crească cererea de anvelope.

Prima ediţie a ghidului Michelin a fost tipărită în 35.000 de exemplare şi a fost distribuită gratuit: şoferii puteau lua ghidul de la hoteluri, restaurante sau ateliere mecanice oriunde în Franţa. În următorii ani, fraţii Michelin au realizat astfel de ghiduri şi pentru alte zone ale spaţiului francofon precum Belgia (1904), Algeria şi Tunisia (1907), dar şi zona Alpi-Rin, cuprinzând Italia de Nord, Elveţia, Bavaria şi Olanda (1908), Germania, Spania şi Portugalia (1910), Marea Britanie (1911), nordul Africii, Italia de sud şi Corsica (1911). În 1909 a fost publicată şi prima versiune în engleză a ghidului Michelin pentru Franţa.

Izbucnirea Primului Război Mondial a dus la sistarea publicării ghidului, iar în anii 1918-1920 au fost republicate ediţii mai vechi ale acestuia. Abia după aceea, fraţii Michelin au luat decizia de a nu mai distribui gratuit ghidul, plecând de la ideea că oamenii nu vor respecta sau nu vor avea încredere în ceva ce este gratuit. Au apărut atunci şi alte schimbări în formatul ghidului: restaurantele erau de-acum înainte listate după anumite categorii şi s-a renunţat la anunţurile publicitare.

Când au realizat că cea mai populară secţiune a ghidului era cea de restaurante, fraţii Michelin au angajat o echipă de inspectori care să viziteze localuri şi să scrie recenzii. Ca şi astăzi, aceşti inspectori îşi păstrau caracterul anonim.

Stelele Michelin apar în 1926, odată cu ideea de a realiza un clasament al restaurantelor de calitate. La început, se acorda o singură stea Michelin acelor localuri cu adevărat remarcabile, iar ierarhia de 1-2-3 stele este introdusă în 1931. Criteriile sunt şi ele publicate în 1936, după cum urmează
 

• o stea, pentru un restaurant foarte bun la categoria sa („Une très bonne table dans sa catégorie”);
• două stele, pentru o bucătorie excelentă, ce merită un ocol („Table excellente, mérite un détour”);
• trei stele, pentru o bucătorie excepţională, ce merită să faci o călătorie până acolo („Une des meilleures tables, vaut le voyage”)

Potrivit ghidului Michelin, stelele se acordă după un singur criteriu: mâncarea din farfurie şi nimic altceva. Însă această mâncare este analizată cu minuţiozitate şi toate elementele sunt luate în considerare: calitatea ingredientelor, măiestria bucătarului, creativitatea, raportul calitate-preţ şi respectarea standardelor culinare.

Franţa a fost eliberată de soldaţii Aliaţi cu ghidul Michelin în mână

Publicarea anuală a ghidului Michelin a fost din nou suspendată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu o singură excepţie: în 1944, la cererea expresă a Aliaţilor, a fost republicat ghidul francez din 1939. Ediţia a fost tipărită la Washington special pentru armatele care urmau să debarce în Normandia în iunie 1944, deoarece ghidul Michelin avea cele mai bune hărţi ale teritoriului francez. Republicarea ghidului a fost reluată apoi chiar în luna în care s-a sfârşit războiul, în mai 1945, dar situaţia economică dificilă a primilor ani postbelici a făcut ca Michelin să impună un maxim de 2 stele ce pot fi acordate unui restaurant.

O premieră în istoria ghidului s-a înregistrat în 2008, când Juliane Caspar a fost numită redactor-şef al ghidului Michelin, versiunea franceză. Ea a devenit astfel prima femeie şi primul cetăţean non-francez în această poziţie; reuşita ei e cu atât mai remarcabilă cu cât Juliane este de origine germană, iar în Franţa este generalizată opinia potrivit căreia bucătăria nemţească este groaznică.