Nu sunt nici „un fericit posesor” al binefacerilor politicului şi nici „un însetat” aflat în aşteptarea lor. Pentru că simplitatea este posibilă, o încerc cât mai des cu putinţă, situându-mă în afara cercului. Pentru a observa. Pentru a înţelege. Şi, în final, pentru a scrie.

Temeri? Vine mereu în istorie o clipă când cei ce afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea, afirmă Camus. Mutandis mutandis, mi-ar fi teribil de ruşine să recunosc că n-am ştiut. Acum sau mai târziu(despre cultul ruşinii şi despre cel al vinovăţiei vom vorbi cândva).

De acolo, din afara sistemului, încerc să înţeleg cât e joc şi cât e joacă în România de astăzi. Admiţând că jocul presupune un set de reguli, constat că ele sunt cunoscute, de fapt, de foarte puţini. Restul suntem condamnaţi să privim, îngroziţi sau fascinaţi, dar sigur complici, la joaca aceasta aparent fără sens, pe care o condamnăm fără vlagă şi sfârşim prin a-i cădea, supuşi, la picioare.

Acum vreo 20 de ani, în zorii romantici ai politicii noastre postrevoluţionare, m-am întâlnit, împreună cu alţi naivi, cu un deputat al vremii, venit să ia pulsul masei (era să zic „mahalalei inepte”) de votanţi. Ne-a întrebat factice şi amuzat ce facem. La răspunsul nostru ritos – Facem politică! – domnul deputat ne-a plesnit condescendent: „Bine, băieţi, că p o l i t i c a o facem noi.” Beati possidente…

De fapt, cei ce ne conduc din ’90 încoace nu sunt, în majoritatea lor, decât nişte d e s f i g u r a n ţ i, al căror alibi este nepăsarea noastră, a celor care, în locul adevărului până la capăt, optăm pentru responsabilităţile confuze şi difuze.

În orice ţară logică, cetăţenii fac agenda politică. La noi, politica face agenda, pe care o îmbracă în tăceri. Dar tăcerile nasc uitarea. Revolta trece încet în poveste , în zvon, în anecdotă, devenind tot mai ceţoasă. (mai cunoaşteţi vreo limbă în care bandit să exprime admiraţia totală?) Şi, vorba lui Eugen Jebeleanu: Ce ceaţă deasă, vai ce ceaţă deasă,/ Nu mai cunoaştem drumul către casă…

Rătăcim tot mai des, căci am pierdut drumul către noi. Nu ne mai ştim rostul, rosturile. Şi, totuşi, ar mai fi o şansă, pentru că partea bună a vieţii în România este că, la noi, totul este de făcut (Constantin Noica).

Dar, oare, timpul mai are răbdare cu noi?