Mi-am amintit zilele acestea de multele discuţii despre politică pe care le-am avut cu cel mai bun amic al meu, profesor la Universitatea Tehnică din Iaşi, coleg de şcoală şi prieten de-o viaţă. Am căzut de acord că în orice societate normală, rolul politicii este unul determinant pentru existenţa şi viaţa mai bună sau mai rea a oricărei comunităţi. Diferenţele au apărut atunci când am încercat să-l conving (ca şi pe alţii) de nevoia apropierii de politică a oamenilor de calitate, a profesioniştilor, a tot ce are mai bun societatea. M-a privit tot timpul neîncrezător, amintindu-mi cât de mizerabil este tot kitschul politic de la noi, cât de lacomi, farisei, lipsiţi de caracter sunt actorii scenei politice, cât de expiraţi sunt, înainte de a dovedi ceva, tinerii epigoni care ar fi trebuit să constitue aşa zisa „noua clasă politică”. Părăsindu-şi obişnuitul ton academic, mi-a spus : „Ştii cum văd eu politica ? Ca pe o gâlceavă a curvelor atunci când vorbesc despre virginitate!”

A făcut-o totuşi cu o anumită delicateţe, ştiind bine că am patrulat şi eu vreo 18 ani prin acest bordel legalizat. Dar înţelesul profund al cugetării nu poate fi evitat: de ce în perpetuul război între moralitate şi prostituţie politică, câştigă mai mereu adepţii celei de-a doua categorii? Nu din această faună a lumii politice se aleg cei care ne vorbesc despre cinste, loialitate, temperanţă, patriotism? Iar dacă facem o comparaţie cu fetele de pe centură, să recunoaştem că spre deosebire de politicieni, prostituatele obişnuite nu tânjesc după banii din bugetul statului. Se mulţumesc cu fonduri private… În aceste condiţii, cu ce argumente mai poţi să atragi într-o astfel de lume un om onest?

Întâmplările din ultima perioadă nu fac decât să ne confirme falimentul clasei politice autohtone. Sentimentele sunt contradictorii; pe de o parte suntem surprinşi de anvergura operaţiunilor justiţiei care a dat iama printre potentaţii zilei, lăsându-ne senzaţia că la vârful societăţii nu prea mai găseşti un om cinstit; pe de altă parte, tot ceea ce se întâmplă este un lucru normal, cei vinovaţi răspund pentru relele din anii din urmă, pentru jaful la care au supus această ţară. Surprinzător este că după două decenii în care s-a clamat nevoia de reformare a clasei politice, singurii care o fac cu adevărat sunt procurorii anticorupţie; e adevărat, prin decimare, dar pare a fi singura metoda eficientă! Mai rămâne de văzut dacă acest tsunami se va prăbuşi şi asupra partidelor, importante incubatoare ale corupţiei în societatea românească.

Probabil ca mulţi dintre români au acum o tristă revelaţie: au fost conduşi atâţia ani de o gaşcă de interlopi, de demnitari mincinoşi, căţăraţi pe umerii societăţii de unde îşi arătau măreţia paranoică, de un preşedinte demolator, neiubitor de oameni, prizonier al propriilor tare de caracter. Ne-am complăcut cu toţii într-o stare de letargie stupidă, anesteziaţi de sloganuri populiste sau de câteva hăhăituri venite dinspre Cotroceni. Iar acum, ca să nu ne dezicem, tot poporul se uită extaziat la delirul excroacei naţionale cu degetul în (la) nas, la această Mata Hari de Pleşcoi (îmi pare rău, nu vreau să jignesc gustoşii cârnaţi care se fac în zonă). Pagina de Facebook a împricinatei devine pe zi ce trece un fel de biblie a tupeului şi impertinenţei virtuale. Cu sufletul la gură, o ţară întreagă aşteaptă să vadă dacă lui Traian Băsescu i se va trage de la flotă, de la casa din Mihăileanu, de la Bercea Mondialu’ sau de la Elena Udrea. Nu mai avem nici un fel de insomnii în privinţa colapsului majorităţii societăţii, a dezastrului din economie, a reformelor mereu eşuate din educaţie sau sănătate; nu ne emoţionează nici măcar cadrul internaţional în care trăim, în care marile puteri se pregătesc pentru conflicte armate; conflicte care ar trebui să se desfăşoare ca de obicei nu la ei acasă ci pe teritoriul altora, pe teritoriul fraierilor pătrunşi de o iresponsabilitate totală, contrabalansată doar de un spirit războinic fără acoperire. Ei bine nu, toată atenţia ne e captată de show-urile de la uşa DNA-ului sau din curţile arestului Poliţiei.

Recunosc că nu am nici cea mai mică satisfacţie când văd drumul spre puşcărie a multor politicieni; pe unii îi cunosc, sunt oameni de peste 60 de ani şi mă gândesc cu amărăciune cam ce e în sufletul lor acum, când încearcă să privească spre viitor şi nu mai văd decât gratiile celulei. Numai că în viaţă, toţi plătim, mai devreme sau mai târziu pentru faptele noastre. În urmă cu mai mulţi ani, într-unul din ultimile sale interviuri, marele actor Dem Rădulescu povestea că din multele învăţături primite de la tatăl său, pe una a respectat-o cu sfinţenie : fă în aşa fel încât atunci când te culci, să poţi dormi liniştit pe perna ta, să nu-ţi fie frică că „cineva” s-ar putea să-ţi bată la uşă dimineaţa. Oare câţi l-or fi auzit?