Dincolo de agitaţia din ultima vreme privind alegerea preşedintelui, încă văzut ca un tătuc care conduce destinele românilor ca în anii 70, trebuie să vedem cu ochi obiectiv care sunt atribuţiile reale ale acestei funcţii atât de încărcate –nejustificat - de „mitologie“.

Teoretic, preşedintele exercită funcţia de mediere/de arbitru între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Deci, decizia nu-i aparţine, ci doar execută o formalitate.

Preşedintele poate revoca şi numi, dar numai la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. Nici aici decizia nu-i aparţine.

Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, numai la cererea primului-ministru. Deci, numai invitat.

Preşedintele României promulgă legile adoptate de Parlament. Înainte de promulgare, preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii.

După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului. Deci numai după obţinerea aprobărilor şefilor de partide parlamentare.

Preşedintele României, poate solicita un referendum naţional, dar numai după aprobarea Parlamentului, cu privire la probleme de interes naţional.

Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, numai după ce sunt aprobate şi negociate de Guvern, şi apoi le poate supune spre ratificare Parlamentului. Libertatea este total îngrădită în politica externă.

În sfârşit, preşedintele este şeful forţelor armate

 Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte formal funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Adică prezidează nişte şedinţe şi să cuvântul şefilor de servicii şi de stat major. Deciziile luate în CSAT sunt asumate însă de toţi participanţii, preşedintele nu poartă pe „umeri“ răspunderea unor decizii istorice.

Mobilizarea parţială sau generală a Armatei poate fi luată de preşedintele ţării, numai cu aprobarea Parlamentului.

Starea de urgenţă sau starea de asediu poate fi instituită de preşedinte, da numai cu aprobarea Parlamentului.

Preşedintele are însă libertate totală numai în ceea ce priveşte conferirea de decoraţii, titluri de onoare; acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral.

Graţierea individuală este singurul şi unicul atribut de nediscutat al preşedintelui. Practic, poate scoate oameni, condamnaţi pentru diverse fapte, din puşcării.

Aproape în toate cazurile deciziile majore ale preşedintelui trebuie încuviinţate/aprobate/contrasemnate de primul-ministrul (adevăratul şef al statului) ori de către Parlament sau de către şefii celor două camere ale legislativului. Astfel, singurele decizii pe care le poate lua un preşedintele fără a se consulta cu nimeni sunt lipsite de importanţă şi consistenţă. Rolul preşedintelui tinde să devină tot mai decorativ, în timp ce funcţia este supraevaluată de mentalul colectiv.