Pe blogul Gazetei Sporturilor, http://blogsport.gsp.ro , am găsit un articol excepţional scris de Alin Buzărin despre conflictul dintre suporterii ploieşteni şi jucătorii Petrolului. Îl preluăm integral cu acordul autorului.
Teoria eficienţei manageriale în fotbal are, printre alte reguli, un postulat redutabil: o afacere e reuşită atunci cînd nu ştii ce culoare au scaunele stadionului propriu. În sensul că ele sînt, aproape toate, ocupate şi, uitîndu-te la televizor, vezi doar oamenii din tribune, nu şi scaunele de plastic pe care ei stau.
La Ploieşti, acum un an era şi stadion, era şi echipă, aşa că scaunele nu se vedeau, ci doar fularele însufleţite care ţopăiau pe ele. Încet, încet, au început să se zărească locuri goale prin peluze, iar acum aproape că e complet lizibilă inscripţia FC PETROLUL de la tribuna a doua. Arena ultramodernă e abia pe sfert, poate pe o treime ocupată. Probabil că dacă se continuă aşa, pînă la finalul campionatului se va goli de tot.
Numai în această primăvară Petrolul a pierdut de patru ori acasă. Degeaba baţi la Steaua dacă acasă rîd de tine Iaşiul, Pandurii şi Viitorul. Eşecul cu Craiova face parte din altă categorie, a venit după un meci bun al ambelor echipe, genul de seară în care, indiferent ce scrie pe tabelă, n-ai ce să le reproşezi favoriţilor.
Cu toate astea, Petrolul e pe locul trei şi dacă va termina acolo, va putea spune că a traversat un sezon reuşit, care ar fi trebuit s-o ducă iarăşi în Europa dacă n-ar fi fost povestea cu insolvenţa. Dar înfrîngerile de acasă sînt greu de suportat, iar această lehamite faţă de nişte jucători care parcă nu au chef să pună osul a dus la depopularea tribunelor.
Acum circa trei decenii, Petrolul a retrogradat de două ori, 1984 şi 1988. De fiecare dată s-a bătut însă pentru supravieţuire pînă în ultima clipă, iar aceste adevărate lupte şi drame se consumau pe vechea arenă, în faţa unor tribune care gemeau de lume. Atunci, anonimii Libiu, Simaciu, Ene, fraţii Guşă erau aplaudaţi, acum mult mai titraţii Satli, Tamuz, Tchite, De Lucas sînt abandonaţi, nu înainte de a fi huiduiţi la scenă deschisă. Inclusiv adulatul Teixeira şi-a auzit destule, ca dovadă că atunci cînd nu pui osul, pasul de la admiraţie la respingere e foarte mic.
Nu se ştie ce loc în clasament merită acest stadion, dar e limpede că oamenii dispuşi să-i ocupe elegantele scaune vor cu totul altceva. Nu neapărat o clasare bună, nu neapărat trofee şi participări europene. Ei vor în primul rînd o echipă care să-şi dea sufletul pe teren şi pe care s-o iubească. Publicul Petrolului n-a abandonat niciodată, nici în Divizia B, nici în exilurile de la Buftea, Strejnic, Cîmpina sau Buzău. E pe cale s-o facă acum, de pe a treia treaptă a podiumului, cînd vede că gazonul creşte doar cu apă de la furtun, nu şi cu sudoare.
SURSA: http://blogsport.gsp.ro
