Curtea de Justiţiei a Uniunii Europene a decis marţi că România trebuie să recunoască legal căsătoria unui cuplu format dintr-un cetăţean american şi unul român. CEJ subliniază totuşi că obligaţia unui stat membru de a recunoaşte o căsătorie homosexuală încheiată într-un alt stat membru nu aduce atingere instituţiei căsătoriei în acest prim stat membru şi nu impune acestui stat membru să prevadă, în dreptul său naţional, instituţia căsătoriei homosexuale.

Adrian Coman şi americanul Robert Claibourn Hamilton au cerut recunoasterea căsătoriei lor in România, căsătorie oficializata la Bruxelles în 2010. Impactul deciziei ar putea fi semnificativ pentru România, dar şi pentru ţările din spaţiul UE care nu au recunoscut căsătoria între persoanele de acelaşi sex, notează Hotnews.ro.

Cei doi au contestat şi la Curtea Constitţională a României prevederea din Codul Civil care împiedică recunoaşterea căsătoriilor persoanelor de acelaşi sex încheiate în străinătate. După mai multe termene, CCR a decis sa solicite un punct de vedere al Curtii Europene de Justitie în acest caz.

Constituţia României nu interzice în prezent căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Astfel, articolul 48, alin 1 din Legea fundamentală spune că ”Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”. Prevederile sunt însă completate de Codul Civil care stabilieşte explicit că este vorba despre uniunea între bărbat şi femeie: ”Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora” (art. 271).

În toamna lui 2016, în plină campanie pentru alegerile legislative, majoritatea partidelor au semnat un acord de susţinere a iniţiativei cetăţeneşti de revizuire a Constituţiei în sensul preluării definiţiei din Codul civil şi în Legea fundamentală. Iniţiativa a fost promovată de Coaliţia pentru Familie şi se află încă în procedură legislativă. CCR a avizat favorabil proiectul, însă avizul vizează respectarea procedurii de revizuire şi nu conţinutul efectiv al acesteia. După o eventuală adoptarea a iniţiativei de către Parlament, aceasta trebuie să fie supusă votului în cadrul unui referendum naţional.

Decizia Curţii Europene de Justiţie

”Deşi statele membre sunt libere să autorizeze sau să nu autorizeze căsătoria homosexuală, ele nu pot împiedica libertatea de şedere a unui cetăţean al Uniunii prin refuzul de a acorda soţului său de acelaşi sex, resortisant al unei ţări non-UE, un drept de şedere derivat pe teritoriul lor”, precizează un comunicat al CEJ.

”Prin hotărârea pronunţată astăzi, Curtea aminteşte mai întâi că directiva privind exercitarea libertăţii de circulaţie reglementează doar condiţiile de intrare şi de şedere ale unui cetăţean al Uniunii în alte state membre decât cel al cărui resortisant este şi că ea nu poate constitui temeiul unui drept de şedere derivat în favoarea resortisanţilor unui stat non-UE, membri ai familiei unui cetăţean al Uniunii, în statul membru al cărui resortisant este acest cetăţean. Directiva nu este, aşadar, susceptibilă să constituie temeiul unui drept de şedere derivat în favoarea domnului Hamilton în statul membru al cărui resortisant este domnul Coman, România. Curtea aminteşte însă că, în anumite cazuri, unor resortisanţi non-UE, membri ai familiei unui cetăţean al Uniunii, care nu pot beneficia, în temeiul dispoziţiilor directivei, de un drept de şedere derivat în statul membru al cărui resortisant este acest cetăţean, li se poate recunoaşte un asemenea drept în temeiul articolului 21 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (dispoziţie care conferă în mod direct cetăţenilor Uniunii dreptul fundamental şi individual de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre).

Curtea arată în continuare că condiţiile de acordare a acestui drept de şedere derivat nu trebuie să fie mai stricte decât cele prevăzute de directivă pentru acordarea unui asemenea drept de şedere unui resortisant al unui stat non-UE, membru al familiei unui cetăţean al Uniunii care şi-a exercitat dreptul de liberă circulaţie stabilindu-se într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este.

Curtea constată că, în cadrul directivei privind exercitarea libertăţii de circulaţie, noţiunea „soţ”, care desemnează o persoană legată de o altă persoană prin căsătorie, este neutră din punctul de vedere al genului şi este, aşadar, susceptibilă să înglobeze soţul de acelaşi sex al unui cetăţean al Uniunii. Curtea precizează însă că starea civilă a persoanelor, care cuprinde normele referitoare la căsătorie, este o materie care intră în competenţa statelor membre şi că dreptul Uniunii nu aduce atingere acestei competenţe, statele menţionate fiind astfel libere să prevadă sau să nu prevadă căsătoria homosexuală. Ea aminteşte de asemenea că Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice şi constituţionale.

Curtea consideră cu toate acestea că refuzul unui stat membru de a recunoaşte, exclusiv în scopul acordării unui drept de şedere derivat unui resortisant al unui stat non-UE, căsătoria acestui resortisant cu un cetăţean al Uniunii de acelaşi sex legal încheiată într-un alt stat membru este susceptibil să împiedice exercitarea dreptului acestui cetăţean de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre. Aceasta ar face ca libertatea de circulaţie să varieze de la un stat

membru la altul în funcţie de dispoziţiile de drept naţional care guvernează căsătoria între persoanele de acelaşi sex.

În aceste condiţii, Curtea aminteşte că libera circulaţie a persoanelor poate face obiectul unor restricţii independente de cetăţenia persoanelor în cauză, cu condiţia ca aceste restricţii să se întemeieze pe consideraţii obiective de interes general şi să fie proporţionale cu obiectivul legitim urmărit de dreptul naţional.

În această privinţă, ordinea publică, invocată în speţă drept justificare pentru a restrânge dreptul de eliberă circulaţie, trebuie interpretată în mod strict, astfel încât sfera ei să nu poată fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituţiilor Uniunii. Obligaţia unui stat membru de a recunoaşte, exclusiv în scopul acordării unui drept de şedere derivat unui resortisant al unui stat non-UE, o căsătorie homosexuală încheiată într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat nu aduce atingere instituţiei căsătoriei în acest prim stat membru. În special, această obligaţie nu impune acestui stat membru să prevadă, în dreptul său naţional, instituţia căsătoriei homosexuale. În plus, o asemenea obligaţie de recunoaştere exclusiv în scopul acordării unui drept de şedere derivat unui resortisant al unui stat non-UE nu aduce atingere identităţii naţionale şi nici nu ameninţă ordinea publică a statului membru în cauză.

Curtea aminteşte în sfârşit că o măsură naţională care este de natură să împiedice exercitarea liberei circulaţii a persoanelor nu poate fi justificată decât dacă această măsură este conformă cu drepturile fundamentale care sunt garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Întrucât dreptul fundamental la respectarea vieţii private şi de familie este garantat la articolul 7 din cartă, Curtea arată că şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că relaţia pe care o are un cuplu homosexual este susceptibilă să intre în sfera noţiunii „viaţă privată”, precum şi a noţiunii „viaţă de familie” la fel ca cea a unui cuplu heterosexual care se află în aceeaşi situaţie”, anunţă CEJ.