Încă de la instaurarea forţată a unui guvern comunist în martie 1945, Stalin nu avea de gând să menţină în România un regim struţo-cămilă. Ruşii promiseseră că nu vor modifica forma de stat a ţării şi că nu vor schimba legile. Sovieticii aveau însă pe teritoriul României în 1945 aproape 500.000 de militari pe care nu s-ar fi temut să-i folosească, împotriva unui regim anemic şi lipsit de apărare. Au preferat însă să meargă alternativ pe calea „legală“ şi prin măsuri de forţă.
O anomalie
Liderul de la Kremlin a mulţumit regelui Mihai pentru actul de la 23 august 1944, care i-a deschis calea spre Balcani şi centrul Europei, dăruindu-i un avion, acordându-i ordinul Victoria, însă atât. Era deja 1947, toate ţările intrate în sfera de influenţă sovietică erau deja republici populare – ceva mai mult decât nişte republici sovietice. România era singura ţară din estul Europei care mai persista într-un regim de monarhie cu un guvern comunist. Era o anomalie, pe care liderul de la Moscova nu mai putea să o tolereze.
Având în vedere tradiţia şi sensurile sale practice şi simbolice, monarhia a mai fost menţinută o vreme, din considerente tactice, comunizarea statului s-a făcut pe etape. Partidele istorice fuseseră anihilate din viaţa politică. Liderii partidelor fuseseră deja arestaţi. Guvernul Groza trebuia să distrugă ultima redută a democraţiei şi statului de drapt: monarhia.
La sfârşitul anului 1947, regele Mihai I de România rămăsese singurul obstacol în calea bolşevizării depline. În noiembrie 1947, Mihai a fost la Londra, la căsătoria prinţesei Elisabeta cu prinţul Philip. Cu ocazia acestei cununii, Mihai I o cunoaşte pe prinţesa Ana de Burbon-Parma, de care se îndrăgosteşte. O cere pe loc în căsătorie, iar logodna se oficiază imediat după plecarea de la Londra, în Elveţia, la Laussane. Mihai a fost sfătuit să nu-şi mai pună viaţa în pericol şi să rămână în Occident. Acesta nu ţine cont de sfaturi şi evenimentul este anunţat guvernului prin mareşalul palatului. Guvernul însă îşi arată reticenţa faţă de această eventuală căsătorie.
Pe 21 decembrie suveranul se întoarce în ţară şi este întâmpinat destul de rece de membrii guvernului în frunte cu Petru Groza. Între timp, liderii comunişti pregătiseră nestingheriţi actul eliminării instituţiei coroanei. Planul fusese pregătit cu minuţiozitate de specialişti sovietici şi membrii guvernului Petru Groza. Ministerele cheie se aflau deja în mâinile comuniştilor: Ana Pauker la Ministerul de Externe, Emil Bodnăraş (agent NKVD) la ministerul apărării. 
Actul final era pregătit
Comuniştii trecuseră la epurarea conducerii armatei regale şi mulţi ofiţeri din Marele Stat Major fuseseră înlăturaţi şi de multe ori arestaţi sub diverse acuzaţii inventate. Batalionul Gărzii Regale a fost consemnat în cazarmă şi înlocuit cu un detaşament al diviziei Tudor Vladimirescu, unitate creată de sovietici din prizonieri români de pe frontul de est şi reeducaţi politic. Trupe sovietice şi româneşti controlate de comunişti ocupaseră deja obiectivele de stat importante.
Crăciunul la Sinaia a fost unul extrem de tensionat pentru rege şi pentru mama sa. Plutea în aer că se pregătea ceva.
O „problemă de familie“
La 29 decembrie, Petru Groza a solicitat o audienţă suveranului la Bucureşti într-o „problemă de familie“. Pe 30 decembrie, la sosirea regelui în Bucureşti, Bulevardul Kiseleff era înţesat de ostaşii diviziei Tudor Vladimirescu, singurii în care aveau încredere sovieticii. Fuseseră concentrate, cât mai discret, şi blindate în zona Palatului. În aceeaşi zi au fost luate măsuri pentru paza şi preluarea instituţiilor care s-ar fi opus noilor guvernanţi. Puncte strategice, precum comunicaţiile (centralele telefonice, căi ferate, poduri, tunele), erau atent monitorizate. Legăturile telefonice cu Palatul fuseseră deconectate pentru ca regele să nu facă apel la vreo unitate a Armatei.
La Palatul Elisabeta, Petru Groza a venit împreună cu Gheorghe Gheorghiu Dej. Fără să mai se încurce în formalităţi, cei doi i-au cerut regelui abdicarea.
Groza i-a explicat suveranului că regimul monarhiei constituţionale este anacronic şi că reprezintă o piedică în calea instaurării democraţiei populare de tip sovietic. Prim-ministrul Groza, care nici măcar nu era membru PCR, a scos actul deja redactat şi i l-a întins pe birou, acordându-i doar 10 minute pentru a lua o hotărâre. Mihai I studiază documentul şi cere explicaţii. În loc de explicaţii, Groza îi explică că, în caz contrar 1000 de studenţi ce fuseseră arestaţi în urma unei manifestaţii pro-monarhice vor fi executaţi, fără menajamente. El îi prezintă mai multe scenarii, care mai de care mai sumbre pentru suveran. La final, Groza îi arată şi revolverul pe care îl avea în buzunar. Comuniştii se gândiseră la toate.
După ce se consultă şi cu mareşalul palatului care-i arată că palatul este înconjurat de trupe fidele sovieticilor, regele realizează că era prins într-o capcană a şantajului fără ieşire. Vechii colaboratori care-i erau alături la 23 august 1944 erau acum arestaţi, fugiţi peste hotare ori colaborau prin şantaj cu noul regim. Riposta era imposibilă, refuzul era o sinucidere.
Regele semnează cu un gust amar. Ştia că nu era voinţa poporului, ci a unui regim fără scrupule, impus cu forţa pe 6 martie 1945 de Moscova. Împreună cu mama sa, regele se întoarce la Sinaia şi membrii familiei încep să-şi facă bagajele.
În aceeaşi zi presa vremii anunţa cu litere mari, abdicarea Regelui Mihai şi proclamarea „Republicii Populare Române“. Proclamaţia este semnată de toţi membrii guvernului Petru Groza. În şedinţa parlamentului, prezidată de Mihail Sadoveanu, Petru Groza citeşte în plen actul abdicării şi proclamaţia guvernului către ţară. Se supune la vot „proiectul de lege din iniţiativă parlamentară”: cu o unanimitate de 295 de „bile albe pentru”, printre aplauze furtunoase şi ovaţii, România devine Republica Populară Română (RPR). Apoi se numesc membrii prezidiului RPR: C.I.Parhon, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. C. Stere, I. Niculi. Timp de 17 ani în România a fost instituit un regim poliţienesc de teroare a populaţiei - copiat după modelul sovietic - în care zeci de mii de români au fost arestaţi, condamnaţi şi exterminaţi pentru motive inventate. Toată vechea elită, intelectualitatea românească, foştii demnitari, funcţionari, ofiţeri ai armatei, diplomaţi, a luat drumul puşcăriilor politice.
Plecarea în exil
În ciuda poveştilor inventate de propaganda comunistă – perpetuate în conştiinţa publică şi în prezent - legate de averea cu care a plecat Mihai I din ţară, acesta abia a avut timp să îşi strângă câteva articole de îmbrăcăminte şi obiecte personale. Noul regim îl dorea plecat cât mai departe pentru a-şi începe opera de teroare asupra populaţiei. După cum s-a văzut ulterior, Mihai I a trebuit să-şi găsească o slujbă pentru a-şi întreţine familia, dovadă că nu plecase nici cu geamantane de bani, nici cu vagoane burduşite cu tablouri.
La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească ţara. Pe data de 4 ianuarie 1948, trenul regal în care se aflau Regele Mihai, regina mamă Elena şi Principesa Ileana oprea în halta Banloc, judeţul Timiş. Pe peronul de scânduri se aflau trei femei: fosta regină a Greciei, principesa Elisabeta (mătuşa regelui), împreună cu cele două servitoare, toate trei cu câte o valiză în mână. După urcarea lor, trenul a pornit spre exil.
Regele României pleca forţat în exil, poporul român rămânea captiv pentru a suporta timp de 41 de ani un experiment politic şi social: comunismul.
