În comuna Floreşti se află  Palatul Cantacuzino, mult mai cunoscut şi sub numele de “Micul Trianon”, întrucât arhitectura sa se inspira din arhitectura palatului Micul Trianon din grădina Palatului Versailles din Franţa.

Palatul a fost construit după proiectul arhitectului român Ion D. Berindey, la cererea prinţului Gheorghe Grigore Cantacuzino, cunoscut sub numele de Nababul, pentru averea sa foarte mare şi urma să fie ocupat de nepoata Nababului, Alice, fata celui de-al treilea fiu al său, Mihail G. Cantacuzino.

Construcţia palatului a început în anul 1911 şi era aproape finalizată în anul 1913 când Nababul a murit pe neaşteptate de pneumonie. Mihail Cantacuzino, cel care a moştenit palatul, nu s-a simţit atras de continuarea proiectului tatălui său aşa că pur şi simplu a pus lacătul pe el şi l-a abandonat. Încet, dar sigur, a început degradarea palatului: cutremurul din 1940 a afectat serios contrucţia; nemţii au luat tabla de cupru de pe acoperiş şi sobele de teracotă; au urmat ruşii care au furat tot ce era de valoare; iar la cutremurul din 1977 s-au dărâmat coşurile şi zidurile. La toate acestea s-au adaugat distrugerile produse de săteni care au demontat  şi demolat tot ce putea fi refolosit ca material de construcţie.

Generalul german Friedrich Paulus, mare iubitor de artă, scria în memoriile sale: “Valea Prahovei, pe lângă petrol şi Castelul Peleş mai are o bogăţie de nepreţuit: palatul Micului Trianon, mai izbutit şi măreţ decât originalul de la Paris”. Şi, într-adevăr, palatul, realizat în stilul “Mavros”, a beneficiat de toate cuceririle tehnicii din epocă, inclusiv betonul armat, şina de cale ferată şi granitul, precum şi un sistem de încălzire centrală ca cel de la Peleş.

Construcţia a fost realizată de meşteri francezi, într-un stil eclectic francez, cu elemente rococo şi neoclasice. Micul Trianon, cunoscut la început ca „Palatul Domniţei“, avea la palatul  15 palatul cantacuzino 5încăperi, dintre care o mare sală de onoare de 70 mp. Construit din cărămidă şi placat pe exterior cu travertin, palatul avea la faţada principală o colonadă care închidea o terasă spre care răspundeau uşile. Palatul a fost construit pe trei nivele inegale (demisol, parter şi etaj), iar pe faţada sudică, la nivelul etajului unu, se mai păstrează încă un frumos basorelief, reprezentand doi îngeri care poartă blazonul familiei.

Grigore Cantacuzino a apucat să amenajeze domeniul înconjurător într-un parc după moda europeană: a plantat arbuşti de esenţă rară; în faţa palatului a construit un bazin cu apă, astăzi secat şi mai multe terase care coborau în trepte spre lunca Prahovei. Din bazin, apa se scurgea într-un canal cu apă, care traversa tot parcul şi peste care au fost construite podeţe – dintre care numai unul se mai păstrează. Parcul a fost decorat cu statui, ale căror fragmente se mai văd şi astăzi pierdute prin iarbă. În apropierea palatului, se află o altă construcţie impunătoare, un imens castel de apă, înalt de 30 metri care alimenta întreg ansamblul şi care seamănă izbitor cu Turnul Chindiei de la Târgovişte.

Din 1948, domeniul, care la vremea aceea se afla în proprietatea nepoatei Nabaului, Alice Cantacuzino, a fost naţionalizat şi trecut în proprietatea statului. În 1965, pe terenul care aparţinea de palat, a fost înfiinţat un sanatoriu TBC care funcţionează şi astăzi.

După Revoluţia din 1989, palatul a fost retrocedat urmaşilor Nababului care l-au vândut în anul 2009 lui Radu Tudorache, fost şef în Autoritatea Naţională de Reglementare a Comunicaţiilor.

În ultimii ani, s-a tot vorbit  despre renovarea palatului după planurile arhitecţilor francezi, aflate în proprietatea Academiei Franceze. Se doreşte amenajarea unui centru internaţional de conferinţe, centru care ar putea fi aflat în directa subordine a fabricii Michelin din Floreşti.
Dar până la reabilitare, domeniul Cantacuzino prinde viaţă de câteva ori pe an cu ajutorul mai multor evenimente deosebite organizate de Fundaţia care administrează zona.