Mihail Gorbaciov, arhitectul apropierii Est-Vest şi părintele perestroikăi, a murit la vârsta de 91 de ani. Considerat responsabil în Rusia pentru haosul care a urmat prăbuşirii Uniunii Sovietice, el a părăsit viaţa politică în 1991. Un actor-cheie în istoria secolului XX, Mihail Sergheevici Gorbaciov, secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi apoi, pentru scurt timp, primul şi singurul preşedinte al URSS, a murit marţi, 30 august, la vârsta de 91 de ani.

Cine a fost Mihail Gorbaciov – reputaţie divizată

Reputaţia sa post-sovietică a fost puternic divizată: în timp ce inginerul îmbunătăţirii relaţiilor Est-Vest a fost venerat în tot Occidentul şi capabil să captiveze o mulţime în Europa, el a stârnit indiferenţă acasă şi a trăit aproape în obscuritate în Rusia după ieşirea sa din viaţa politică în 1991.

Potrivit unui sondaj publicat în februarie 2017 de Institutul Levada, o organizaţie rusă de sondaje şi cercetări sociale, doar 7% dintre ruşii intervievaţi au declarat că îl respectă pe regretatul lider sovietic, care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

După ce s-a împăcat cu această dezamăgire, Gorbaciov a întors spatele unei Moscove neapreciative. În martie 2011, acesta a ales să îşi sărbătorească cea de-a 80-a aniversare la Albert Hall din Londra.

Evaluarea moştenirii lui Gorbaciov este o chestiune de geografie. Atât în Europa, cât şi în Statele Unite, el a rămas asociat cu detensionarea, cu apropierea Est-Vest, cu sfârşitul războiului sovieto-afgan (1979-1989), cu reunificarea Germaniei şi cu valul de libertate care a cuprins „închisoarea popoarelor”, aşa cum a descris Lenin Rusia în 1914.

Destrămarea URSS

În regiunea post-sovietică, viziunea este radical diferită. Destrămarea Uniunii Sovietice şi haosul care a urmat sunt văzute ca fiind rezultatul capitulării lui Gorbaciov în faţa Occidentului. Cufundată în nostalgia unui imperiu pierdut, Rusia lui Vladimir Putin crede că ordinea sovietică a fost neglijent abandonată la 25 decembrie 1991, când Gorbaciov a demisionat din funcţia de preşedinte.

Gorbaciov însuşi a ajuns să creadă acest lucru. „Majoritatea ruşilor, ca şi mine, nu vor [URSS] înapoi, dar le pare profund rău că s-a prăbuşit”, a declarat el pentru Sunday Times în mai 2016. El era convins că „pe sub masă, americanii îşi frecau mâinile de bucurie”, un punct de vedere care a avut ecou la Putin, care a descris dezintegrarea Uniunii Sovietice drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”.

Cu toate acestea, el a îndrăznit să critice cele două încercări de realegere a lui Putin la preşedinţia rusă din 2012 încoace, acuzându-l de „subjugarea totală a societăţii” prin intermediul partidului Rusia Unită, pro-Putin, şi catalogând birocraţia noii ere drept „mai rea decât cea a Partidului Comunist Sovietic”. Apoi, în 2014, opinia sa despre liderul Rusiei s-a schimbat dramatic.

Când Rusia a anexat peninsula Crimeea în cadrul unui referendum controversat, după ce a trimis comandouri, Gorbaciov a aplaudat mişcarea. „Sunt întotdeauna de partea voinţei libere a poporului, iar majoritatea din Crimeea a vrut să se reunească cu Rusia”, a declarat el.

Un salt în necunoscut

Nu şi-a putut ierta rolul pe care l-a jucat în aruncarea ţării într-un abis politic. Fără a lua în considerare apariţia unor reforme democratice tangibile, el s-a oprit asupra tribulaţiilor vieţii de zi cu zi din acea perioadă, a lipsurilor şi cozilor, a trocului cu orice preţ – ţigări ca plată pentru o cursă cu taxiul, trei ouă pentru un bilet la film. Legea antialcool din 1985, pe care a impus-o la foarte scurt timp după ce a fost ales secretar general, a fost o amintire deosebit de neplăcută, deoarece unii oameni au început să consume apă de colonie sau produse de curăţare atunci când vodca a devenit greu de găsit.

Intelectualitatea rusă şi populaţiile din cadrul republicilor din spatele Cortinei de Fier nu au fost mult mai recunoscătoare. S-a crezut pe scară largă că armata a tras, la ordinul său, asupra mulţimilor din republicile care mărşăluiau spre independenţă.

Lituania, de exemplu, nu a uitat că, la 13 ianuarie 1991, 14 persoane şi-au pierdut viaţa când armata sovietică a luat cu asalt parlamentul şi un post de televiziune din capitala Vilnius. Un asalt similar a ucis cinci persoane în capitala Letoniei, Riga, şapte zile mai târziu.

În Baku, Azerbaidjan, 150 de persoane au fost ucise de armată în ianuarie 1990, în timp ce în Tbilisi, Georgia, 22 de demonstranţi au fost masacraţi cu lopeţi de armata federală în aprilie 1989.

În cartea sa „Memorii”, publicată în limba engleză în 1996, Gorbaciov a afirmat că nu era deloc conştient în acel moment de operaţiunile militare care se desfăşurau în republicile baltice.

Abia mai târziu, răsfoind o carte scrisă de foşti membri ai Grupului Alfa (comandourile de elită ale KGB), a înţeles că era vorba de o „operaţiune comună a cecenilor [poliţia secretă sovietică] şi a armatei”, lansată fără aprobarea sa.

Vag în ceea ce priveşte numărul victimelor din Vilnius („au existat victime umane”), el a fost de neclintit în convingerea sa privind o conspiraţie şi a făcut aluzie la o „provocare” din partea separatiştilor locali.

Surprins de căderea Zidului Berlinului

„Imediat după confruntarea de la Vilnius, Elţîn, asta ştim sigur, a zburat la Tallinn, unde s-a întâlnit cu liderii celor trei republici baltice şi a semnat un document prin care se afirma recunoaşterea suveranităţii lor de către Rusia”, a povestit Gorbaciov în Memorii.

Victoria celui mai nou lider asupra celui mai vechi a fost completă atunci când, în 1996, Gorbaciov a obţinut doar 0,5 din voturi la primele alegeri prezidenţiale organizate în Rusia după destrămarea Uniunii Sovietice.

Aşa cum prevăzuse Elţîn, Gorbaciov a fost întotdeauna cu un pas în urmă. Căderea Zidului Berlinului l-a luat prin surprindere. A acceptat reunificarea Germaniei fără să clipească şi a fost de acord cu intrarea RDG în NATO, retrăgând trupele sovietice care o ocupau. Nu a avut niciun plan de intervenţie. În orice caz, starea dărăpănată a economiei sovietice nu permitea o acţiune.

A rămas tăcut timp de 20 de ani, între decembrie 1991 şi decembrie 2011, 20 de ani în care Gorbaciov s-a străduit să se adapteze la noii termeni ai vieţii sale de zi cu zi. În timpul celor opt ore de predare-primire cu Elţîn, condiţiile materiale ale pensionării sale anticipate au fost o sursă de discuţii amare.

I s-a asigurat un venit lunar de 4.000 de ruble, adică aproximativ 200 de franci la cursul de schimb turistic al vremii. Prin urmare, pentru a susţine fundaţia creată în urma plecării sale de pe scena politică, ultimul lider sovietic a câştigat bani din interviuri, conferinţe şi clipuri publicitare.

În 1997, el a filmat un videoclip pentru Pizza Hut, devenit un hit cult, în care îşi ducea nepoata să mănânce într-un fals restaurant Pizza Hut din Piaţa Roşie, în timp ce clienţii din jurul său dezbăteau dacă îi datorează libertatea sau dacă el le datorează pentru dezastrul economic.

În 2009, într-o reclamă la Louis Vuitton, a fost filmat trecând pe lângă un zid al Berlinului acoperit de graffiti, în timp ce stătea într-o limuzină alături de o geantă a brandului de lux.

Apoi, brusc, în iarna 2011-2012, Gorbaciov a început să susţină protestele clasei de mijloc din Rusia împotriva realegerii lui Vladimir Putin. El nu a putut să nu facă o paralelă cu protestele care au zguduit regimul sovietic în 1991. La radio şi în ziare, el a început să-l acuze pe Putin că „trage ţara înapoi”. La 28 februarie 2015, a doua zi după asasinarea liderului opoziţiei Boris Nemţov, împuşcat mortal în apropierea Kremlinului, el a declarat la emisiunea de radio „Ecoul Moscovei”: „Nu-mi vine nimic altceva în minte decât că este din motive politice”.

Gorbaciov a dezvoltat aceste critici într-o altă carte, „Într-o lume în schimbare”, publicată în 2018, în care nu mai exclude perspectiva unui război cu Occidentul. Prezentată drept „testamentul” său, lucrarea examina preţul impus ţării de structura verticală de putere întruchipată de actualul ocupant al Kremlinului. „Nu mai vedeţi duşmani în cei care demonstrează, care protestează sau care semnează petiţii”, a scris el.

Fără îndoială, el nu ştia că Rusia lui Putin suferă de acea boală incurabilă, „sindromul perestroika”. „Când liderii de astăzi se uită înapoi la ceea ce s-a întâmplat între 1980 şi 1990, ei înţeleg cât de uşor este să treci de la bunele intenţii la haosul total. Ei sunt paralizaţi de ideea de a schimba ceva, pentru că le este prea frică să nu ajungă ca Gorbaciov”, a declarat politologul Fiodor Lukyanov.

Cu faţa umflată şi bolnav în ultimii ani, ultimul lider sovietic a supravieţuit totuşi tuturor contemporanilor săi occidentali: Margaret Thatcher, François Mitterrand, Ronald Reagan şi Helmut Kohl – martori ai prăbuşirii lumii sale.

Sursa: www.playtech.ro