Aşa cum stă bine generaţiilor de astăzi dar şi celor de ieri însemnătatea datei le scapă ori le lasă indiferente.

În ziua de 11 noiembrie 1918, delegaţiile a două părţi beligerante au semnat la ora 5.20 dimineaţa într-un vagon de tren în pădurea Compiegne, din nordul Franţei, sfârşitul Primului Război Mondial. Armistiţiul dintre Germania şi ţările Antantei (Franţa şi Marea Britanie) a intrat în vigoare în aceeaşi zi la ora 11 şi 11 minute. Condiţiile erau foarte grele pentru Germania, dar şeful delegaţiei germane, Mathias Erzberger, nu era în măsură să mai negocieze, mai ales că la Berlin era un haos politic. Împăratul Wilhelm al II-lea abdicase cu două zile înainte, se proclamase republica, începuse agitaţia revoluţionară bolşevică şi nu exista un guvern format.

Din partea aliaţilor la semnarea actului au participat: Mareşalul Ferdinand Foch, comandantul superm al forţelor aliate de pe frontul de vest, generalul Maxime Weigand, şeful Statului Major, primul lord al amiralităţii britanice, amiralul Rosslyn Wemyss, amiralul George Hope şi căpitanul britanic, John Marriot, asistentul primului lord. Din partea delegaţiei germane au semnat: Matthias Erzberger, politician creştin –democrat însărcinat de şeful noului guvern, încă neconstituit oficial, contele Alfred von Oberndorff, de la Ministerul de Externe, General-maior Detlof von Winterfeldt, din partea Armatei de Uscat şi căpitanul Ernst Vanselow, din partea Marinei de Război.

Din păcate pentru francezi care pregătiseră o lecţie de umilinţă pentru germani, nu a participat niciun general ori feldmareşal german precum Paul von Hindenburg ori Erich Ludendorff, cei doi conducători de facto ai Germaniei din timpul războiului.

Aşa a rămas în istorie, data de 1918/11/11 ora 11, finalul a 4 ani, două luni şi 14 zile de război. Peste 37 milioane de oameni şi-au pierdut viaţa ori au fost răniţi grav în uriaşul conflict care a cuprins toată Europa şi câteva zone de pe mapamond. Aproape 17 milioane au murit în timp ce 20 de milioane au suferit răni grave care i-au lăsat cu infirmităţi definitive.

A fost primul război mecanizat, în care forţa industrială a fiecărui stat şi-a spus cuvântul în inventarea şi folosirea a cât mai multor metode de ucidere în masă, de la masarea şi folosirea a sute de guri de artilerie grea pe doar câţiva kilometri de front, la folosirea gazelor otrăvitoare, a aruncătoarelor de mine, a tancurilor,  la minarea subterană, folosirea aviaţiei, până la folosirea intensivă a mitralierei.

România a pierdut 700.000 de oameni, dintre care 120.000 au fost militari, 120.000 au fost civili ucişi prin execuţii, lupte, proiectile rătăcite. Alţi 330.00 de români, cei mai mulţi, au murit de tifos, holeră, foamete, diverse accidente şi la final de gripă.  

Ţările occidentale şi Rusia au înregistrat cele mai mari pierderi, iar în Franţa, Marea Britanie şi Germania sunt sute de hectare cu cimitire dedicate eroilor din Primul Război. După câte am văzut nu a câştigat nimeni, fiind sădite seminţele pentru al doilea conflict mondial.

În România, aproape fiecare comună are monumentul său cu tinerii satului care şi-au jertfit viaţa pentru întregire, unire, noţiuni care le scăpau atunci. Au fost tineri de 18-24 de ani care au murit într-un şanţ, neîngropaţi creştineşte. Unii sunt acei eroi necunoscuţi, de care nu îşi mai aduce aminte nimeni. Au murit pentru noi, nu pentru a le depune oficialităţile noastre nişte coroane de flori la un monument. Au murit pentru a trăi noi mai bine şi să nu mai ţinem capul plecat, să ne obţinem demnitatea şi curajul. Să nu uităm moştenirea a câtorva milioane de morminte din cel puţin trei războaie. Să nu uităm!