“Sunt mulţi ani de-atunci, într-o excursie peste graniţă îl văzusem stând într-o singurătate nebună pe stânca pe care e înălţat şi-mi fluturase prin minte ce încântare ar fi fost să stăpânesc o asemenea fortăreaţă şi s-o prefac într-un cămin. Ce basm ar fi însemnat să chem la viaţă un mic castel medieval, o adevărată poveste de zâne. Şi lucrul de necrezut s-a întâmplat: după doi ani de la răsboiu, autorităţile oraşului Braşov au venit la mine într-o delegaţie solemnă şi mi-au oferit castelul de la Bran, ca dar deplin, ca sa fie întreg al meu”. Aşa îşi amintea Regina Maria, prin 1930, modul în care Castelul Bran, “mica cetate uitată dincolo de zăvoarele munţilor” a intrat în viaţa sa.

Castelul Bran fusese construit în a doua jumătate a secolului XIV, prima sa atestare documentară fiind un act emis în 1377 de către regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, prin care braşovenii primeau privilegiul de a construi o cetate de piatră la Bran. Timp de mai multe secole, fortificaţia a îndeplinit o funcţie militară, amplasamentul său, pe o stâncă din Trecătoarea Branului, permiţându-i controlul asupra uneia dintre cele mai importante căi de acces dintre Ţara Românească şi Transilvania.

În anul 1920, Consiliul Orăşenesc al oraşului Braşov a donat Castelul Reginei Maria, în semn de recunoştinţă pentru contribuţia sa la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Această decizie a salvat practic viaţa castelului a cărui stare de degradare, la momentul preluării de către regină, era destul de avansată. Regina a dispus restaurarea castelului şi transformarea lui într-o reşedinţă de vară, lucrările executându-se sub conducerea arhitectului şef al curţii regale, Karel Liman, arhitectul ceh care lucrase şi la castelele Peleş şi Pelişor. Au fost adăugate două turnuri, sobele şi vetrele din castel au devenit cămine, gurile de tragere au devenit ferestre, castelul a fost dotat cu ascensor şi conexiune telefonică. Pentru alimentarea cu apă a fost săpată în curtea castelului o fântână cu o adâncime de 57 de m. În 1932 a fost construită o centrală cu turbină electrică cu ajutorul căreia a fost introdus curentul electric în castel, dar şi în localităţile învecinate: Bran, Şimon, Moeciu.

Au fost construite o casă de ceai din bârne de lemn, o casă de musafiri, din piatră, o bisericuţă de lemn, casele copiilor şi locuinţe pentru personal. Între castel şi casa de ceai – dotată cu mobilier din lemn de brad ars şi folosită pentru recepţii – a fost montat un funicular care făcea legătura cu bucătăria castelului pentru a facilita transportul produselor servite oaspeţilor.

În castel camerele au fost amenajate după gustul rafinat al Reginei, îndulcindu-se astfel rigiditatea fostei citadele militare. Au apărut “Sala Mare” (sufrageria decorată în stilul renaşterii germane), “Salonul Galben”, “Salonul de Muzica”, “Biblioteca”, “Odaia Tiroleză” (a regelui Carol al II-lea). În castel a fost, de asemenea, amenajată o capelă a cărei pictură a fost realizată în 1927 de pictorul Arthur Verona (şi în care, după moartea Reginei, Principesa Ileana, moştenitoarea Branului, a adus rămăşiţele pământeşti ale fratelui său mai mic, Mircea, care murise la vârsta de trei ani, de febră tifoidă, în 1916).

În împrejurimile castelului a fost amenajat un parc în stil englez, cu flori aduse de la florăriile din Codlea, cu sere dotate cu calorifere, cu pomi fructiferi, dar şi cu un lac populat cu păstrăvi şi lebede.

În perioada Reginei Maria, Branul a cunoscut perioada sa de glorie. Regina a iubit castelul care împreună cu castelul de la Balcic, i-a fost reşedinţa cea mai dragă. S-a implicat în viaţa sătenilor, făcând tot ce i-a stat în putinţă ca să ajute satele învecinate şi pe locuitorii lor, memoria ei fiind încă vie prin aceste locuri.

“Branul – îşi amintea regina – însemna un nou câmp de lucru, chemarea la viaţă a unui nou vis de frumuseţe. Ajutată de un bătrân arhitect de încredere, tot aşa de însufleţit ca şi mine, am început să dau viaţă zidurilor moarte, să dau suflet vechei cetăţi care nu trăise niciodată într-adevăr. Am trezit-o din lunga toropeală, am făcut dintr-un lucru orb, un cămin cu ochi mulţi privind peste lume. Adormită, depărtată, neajunsă cum era, nu s-a lăsat mai puţin să fie schimbată într-o locuinţă tihnită şi plăcută”