Am putea spune că primul GPS a fost inventat de către J.W. Jones, în anul 1909. Dispozitivul “Jones Live Map” a fost primul sistem de ghidaj pentru automobilişti realizat pe vremea când călătoria cu maşina era o adevărată aventură: nu existau autostrăzi, drumuri erau foarte puţine şi cu multe gropi, iar staţiile de carburanţi erau la sute de kilometri distanţă una de cealaltă. Dispozitivul inventat de Jones consta într-un sistem de discuri imprimate cu hărţi care îi arătă şoferului direcţia prin manevrarea unui cadran special.

Design-ul GPS-ului este parţial bazat pe sisteme similare de radio-navigatie la sol, cum ar fi “LORAN” şi “Decca Navigator”, dezvoltate la începutul anilor 1940 şi folosite de către Marina Regală Britanică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În anul 1956, fizicianul germano-american Friedwardt Winterberg a propus un test al relativităţii generale (pentru încetinirea timpului într-un câmp gravitaţional puternic) folosind ceasuri atomice exacte amplasate pe orbită în interiorul sateliţilor artificiali. Ulterior, calculele folosind relativitatea generală a determinat faptul că ceasurile de pe sateliţii GPS puteau fi văzute de observatoarele de pe Pământ operând cu 38 de microsecunde mai repede zilnic, astfel a fost corectate pentru design-ul GPS-ului. Uniunea Sovietică a lansat primul satelit artificial, “Sputnik”, în anul 1957.

Doi fizicieni americani, William Guier şi George Weiffenbach, de la Laboratorul de Fizică Aplicată (LFA) a lui John Hopkins, au decis să monitorizeze transmisiile radio ale satelitului. În câteva ore au realizat că, din cauza efectului Doppler, puteau puncta locaţia satelitului în orbită. Directorul LFA le-a oferit acces la UNIVAC pentru a face calculele necesare. Primăvara următoare, Frank McClure, directorul adjunct al LFA, i-a pus pe Guier şi Weiffenbach să investigheze problemă inversă, adică să puncteze locaţia utilizatorului cunoscând-o pe cea a satelitului. Aceasta a condus LFA să dezvolte sistemul “Transit”.

În 1959, ARPA (redenumita DARPA în 1972) a jucat un rol în “Transit”. Primul sistem de navigaţie prin satelit, “Transit”, folosit de Marina SUA, a fost testat cu succes în anul 1960. A folosit o constelaţie de cinci sateliţi şi puteau furniza o poziţionare actualizată aproximativ o dată pe oră. Proiectul GPS a fost dezvoltat în anul 1973 pentru a depăşi limitările sistemelor de navigaţie precedente, integrand idei din mai mulţi predecesori, inclusiv un număr de studii de proiectări de inginerie secrete din anii 1960. GPS-ul a fost creat şi realizat de Departametul de Apărare SUA şi era operat cu ajutorul a 24 de sateliţi.

A devenit în totalitate operaţional în anul 1995. Bradford Parkinson, Roger L. Easton şi Ivan A. Getting sunt creditaţi pentru invenţia acestuia. Avansările în tehnologie şi noile cerinţe pentru sistemul existent au condus la eforturi de modernizare a sistemului GPS prin implementarea noii generaţii de sateliţi GPS III şi “Următoarea Generaţie a Sitemului Operaţional de Control” (OCX). Vicepreşedintele Al Gore a făcut anunţurile, iar în 1998, Casa Alba a iniţiat aceste schimbări. În anul 2000, Congresul SUA a autorizat eforturile modernizare GPS III. Pe lângă GPS, mai există şi alte sisteme de navigare folosite sau în curs de dezvoltare.

Sistemul Rusesc Global de Navigaţie prin Satelit (GLONASS) este un sistem contemporan cu GPS-ul, dar a avut de suferit din pricina lipsei de acoperire pe glob până la mijlocul anilor 2000. Mai există şi sistemele planificate şi aflate în dezvoltare: “Galileo Positioning System” al Uniunii Europene, “Indian Regional Navigation Satellite System” al Indiei şi “Beidou Navigation Satellite System” al Chinei.

GPS-ul rămâne în momentul de fata cea mai uşoară modalitate de orientare şi navigaţie fără a folosi harta, ci doar un mic dispozitiv electronic ce ne arată cu precizie poziţia pe glob şi ne oferă informaţii despre traseul dorit.