Textul pe care l-a postat Liliana Băescu pe pagina ei de facebook este unul care nu te poate lăsa indiferent. Este unul care mai trage un semnal de alarmă despre modul în care sunt trataţi sportivii care fac performanţă. Primul impuls a fost acela de a afla cine a fost individul care a făcut asta, să aflu dacă oameii din conducerea CSM –ului ştiu ce li se întâmplă acestor sportive, iar dacă ştiu ce au de gând să facă pentru a evita astfel de situaţii penibile. Mi-am dat seama, însă, că aş fi greşit, pentru că aş fi alterat un text care spune totul fără să mai aibă nevoie de lămuriri. Aveţi puţintică răbdare, parcurgeţi textul scris de Liliana Băescu - coordonatoarea secţiei de gimnastică ritmică de la CSM Ploieşti - şi dacă nu vă emoţionează, iertaţi-mă!

“Poveste de Duminicã din orasul meu
Sala de sport „Doroftei”. Trei sportive legitimate la CSM Ploiesti, aflate în pregãtire la Lotul National de gimnasticã ritmicã, sunt acasã în weekend... nu pentru a se odihni ci pentru a se antrena. Vor participa la o competitie internationalã, peste trei sãptãmâni, în Bulgaria, unde vrem sã ne prezentãm onorabil... Usoare schimbãri în exercitiile cu coarda, cercul si mingea dar si compozitii noi pentru exercitiul fãrã obiect. Livia are entorsã iar Cesima are genunchiul cât un butuc. Si-au fixat articulatiile cu bandaje elastice pentru a micsora suferinta. Sunt sub observatie medicalã si tratament fizioterapic. Vin la sala. Stau in fata vestiarului unde se schimbã de obicei si care este încuiat. Dupã ce spun "saru’mâna" – obicei mitocãnesc! – cer cheia. Sunt luate la rost de salariatul clubului care "a picat" în acea zi de permanentã: "voi aveti antrenament la 4, de ce ocupati vestiarul de acum?" E ora 15.00. In salã sunt 4 adulti care joaca baschet. Vestiarele sunt toate goale... Fetele se schimbã în liniste si apoi îsi dau coate care sã cearã cheia de la studioul de balet. Acolo începem antrenamentul pânã termina cei de la baschet. Asteaptã politicoase la usa functionarului de serviciu... sunt luate din nou la rost: "da' ce mai vreti?" Cesima, cuminte, cere cheia de la sala de balet. "Pãi de ce nu vorbiti si stati asa, acolo, ce eu trebuie sã stiu ce vreti?" Mama Denisei asista, aproape de capãtul rãbdãrii... Ma sunã. Sunt pe drum. Imi spune, doar, ce s-a întâmplat... Nu se plânge desi, ca mamã, trebuie sã-i fi stat în gat... Sun fetele. Cesima, aproape fãrã glas: „Doamna Liliana, domnul acela care e de serviciu a venit în salã si ne-a intrebat cine e cu noi... I-am spus cã trenuie sã veniti dvs. si doamna Simona. A strigat la noi sã nu mai avem tupeu data viitoare sã intrãm în salã fãrã antrenor”. Fetele se încãlzeau usor, având în vedere starea lor medicalã. Am rugat-o pe Cesima sã urce si sã-i dea telefonul domnului, sã-i spun cã ajung imediat, sã nu-si facã griji. Ajunsã sus, i-a întins telefonul spunându-i cã vreau sã-i vorbesc... "Ce... M-ai pârât, sau ce?" mi-a fost dat sã aud înainte de a începe conversatia... Da, oameni buni... atâta a gãsit omul acesta sã-i spuna unui performer al CSM Ploiesti aflat la antrenament într-o zi de duminicã, cu un genunchi cât un butuc... „E componentã a Lotului National, Campioanã Nationalã cu echipa în acest an” i-am spus omului... „Sã fie sãnãtoasã, ce sã-i fac eu?”... a replicat indignat.... Inima m-a durut dragi prieteni.... si pulsul mi-a crescut fãrã milã... In cinci minute am fost la salã... calmã nu am avut cum sã fiu... cum sã rãmâi calm când ti se spune ca acesti copii sunt iresponsabili si cã vor putea intra singuri în salã doar când vor fi majori. Domnule draga! E plinã tara de oameni cu capacitate deplinã de exercitiu, dar total iresponsabili... Acesti copii sunt responsabili prin educatie, nu prin vârstã sau buletin!!! Prin ceea ce au obtinut pânã acum si prin ceea ce-si doresc sã devinã... Prin faptul cã nu au mai mult de 12 ani dar jumãtate din viata lor au împãrtit-o între scoalã – învatã la cele mai bune Colegii Nationale din Ploiesti si au numai note bune – si sala de sport unde au atârnat de gât cele mai strãluctioare medalii pentru clubul la care lucrati... Sãptãmâna trecutã, domnule, diriginta lor de la scoala din Bucuresti, unde învatã temporar pânã la sfârsitul stagiului de pregãtire la Lot, mi-a spus despre ele cã sunt cuminti ca niste sfinti... credeti, domnule, cã fetele astea nenorocite – fãrã noroc, zic (oriunde sunt pretuite doar în sala în care se antreneaza nu) – au venit la antrenament sã se arunce în cap de pe spaliere sau sã bage cuie în prizã? Nu domnule... faptul cã au venit înaintea antrenorului cu un sfert sau o jumãtate de orã denotã faptul cã sunt oameni mari... nu înalti, domnule, sunt mari în sufletul lor.... au dorinte, au nãzuinte la care altii nici nu se pot gândi... Ati intrat, domnule, în sala când se antreneazã fetele astea? Le-ati vazut, timp de 6 ore, cât dureazã un antrenament? Ati stat vreodatã sã auziti cum le pârâie oasele si sã le vedeti lacrimile când sunt epuizate dar nu renuntã? Le-ati vãzut alergând între scoalã si salã si apoi între salã si casã unde scriu si învatã pânã dupã miezul noptii? Vã puteti imagina, mãcar, durerile trupusoarelor lor firave dupã un antrenament sau matele ghiorãind cã nu mai mãnâncã dupã ora 19? Credeti cã le obligã cineva? NU domnule, fac sacrificii pentru cã stiu cã, lucrurile mari se obtin greu, cã trebuie sã lupti cu toata fiinta sã obtii ceea ce îti doresti... Iresponsabile? Nu, zãu!!!!! 

Ori gânditi, poate, cã antrenorul e iresponsabil cã nu a venit la timp. Sau coordonatorul sectiei. Sau coregraful. Vã reamintesc ce ati spus când am cerut cheia de la sala de sedinte, având nevoie de mese pentru brigada de arbitraj la Turneul International "Spring Cup". "Da' ce? Vreti sã vi le car eu? Ati "picat" si atunci, ca si acum, de serviciu... Le-am cãrat eu, cu antrenoarea, de la etajul doi, în salã, una câte una... Nici de usa n-ati tinut, ca sã iesim mai usor... Iresponsabile? Nu, zãu!!!!

De tot ceea ce se întâmplã în sala de antrenament, în timpul antrenamentului, este responsabil antrenorul si nu functionarul cu atributii de protectia muncii sau prevenirea si stingerea incendiilor, administratorul (salutare, Daniel!), mecanicul (sã vã dea Dumnezeu sãnãtate, dl. Miticã!), sefa financiarului (mersi Luminita pentru facturi!), femeia de serviciu (te pup Ana!) sau directorul institutiei (dl. Iancu, cu stima!).

Nu vã trece niciun fior pe sira spinãrii gândindu-vã cã, dintre aceste minunãtii de copii, din sala clubului unde lucrati s-ar putea ridica o viitoare campioanã Europeanã... Mondialã... Olimpicã...?

Regret un singur lucru: cã nu avut puterea sã vã ignor complet. Oricum nu puteti întelege ce înseamnã sã te sacrifici pentru ceva... Eu, în schimb, simt cã a mai murit putin din sufletul meu..

Inima mea schioapatã dupã astfel de întâmplãri... oare de câte cârje are nevoie o inimã care schioapãtã?”