George Ioan Dumitru este născut în 1919 şi este cel mai bătrân aviator din Prahova. Experienţa lui de pilot în al Doilea Război Mondial, traiul din timpul monarhiei, al comunismului, dar şi în democraţie, dramele şi bucuriile pe care le-a trăit, toate compun amintirile unui om care a trăit în trecut, dar a rămas ancorat în realitate.
La vârsta lui, George Ioan Dumitru, colonel în rezervă, ar fi beneficiat de mult mai mult, dacă ar fi trăit, însă, într-o altă ţară! Aşa, trăind în România, am avut şansa imensă de a-l cunoaşte şi de a-i împărtăşi amintirile prin interviul care urmează.
- Domnule Dumitru, cum aţi devenit pilot?
- De mic mi-au plăcut avioanele. Eram, pur şi simplu, fascinat de ele. Copil fiind, îmi făceam avioane din şindrile şi îmi imaginam când le vedeam pe cer, cum era să fiu acolo sus şi să le pilotez. Când am împlinit 18 ani am depus un dosar la şcoala de subofiţeri de aviaţie de la Tecuci. Dar m-au respins, domnule, spunându-mi că nu am ce căuta acolo că sunt de la ţară! Nu am renunţat, am trimis o carte poştală Regelui Carol al II-lea. Şi am fost chemat la palatul regal, domnule! Vă daţi seama? Doar cu o carte poştală! Acum nu mai intri nici măcar la un primar dacă trimiţi o carte poştală!
- Şi v-a primit regele? Aţi stat de vorbă cu el?
- Da, domnule! Şi, după ce mi-a ascultat păsul mi-a semnat o trimitere pentru Tecuci. Când m-am dus din nou la unitate cu actul semnat de rege, m-au primit imediat. Nu mai eram de la ţară! Le tremurau pantalonii pe ei când au văzut semnătura regelui.
- Şi ce avioane aţi pilotat?
- Am pilotat mai multe feluri, am avut tot felul de misiuni. Aşa e în război. Dar cel mai mult am pilotat bombardiere. I-am bombardat pe ruşi, pentru că noi am fost aliaţi cu nemţii, la început. Cel mai departe am ajuns la Stalingrad. Gări, coloane de maşini, instalaţii, bombardam tot ceea ce aveam ordin să bombardăm.
- Aveţi un moment memorabil din perioada în care aţi fost pilot în război?
- Da, dar este unul foarte trist. Ni s-a ordonat, de către comandantul escadrilei, să ducem provizii trupelor noastre aflate la Cotul Donului. Şi eu ştiam că acolo era şi fratele meu. Era infanterist. Am văzut cum i-au încercuit ruşii cu tancurile şi au trecut peste ei. I-au măcelărit, pur şi simplu. Au mai rămas câteva pâlcuri de români, fratele meu a murit atunci!
- Înseamnă că ruşii au lăsat răni în sufletul dumneavoastră!
- Nu doar în al meu, domnule! Erau nişte porci. Cine a fost prizonier la ei ştie despre ce vorbesc.
- După război ce aţi făcut?
- Prima dată a vrut secretarul care era atunci responsabil de angajări să mă pună primar la Urlaţi! Aşa era atunci. Nu conta dacă eşti bun sau nu, erai doar numit pe funcţie. În cele din urmă am ajuns în cinematografie. Am fost şef de secţie. Aveam în grijă aparatura şi angajam personal. Trebuia să angajez doar fete frumoase, ca să se vândă biletele! Era ordin, ce să fac! L-am respectat! (n.r.- râde). Apoi, am ajuns la „1 Mai”, la atelierul electric. Eram maistru. De aici m-am pensionat.
- Şi câţi bani primiţi la pensie pentru că aţi luptat în Al Doilea Război Mondial?
- 192 de lei, domnule! Unul care a fost închis o zi la Jilava, din nu ştiu ce motive, ia 2200 de lei. Eu, care am luptat pe front, iau 192 de lei. Asta e!
- După pensioanre aţi rămas activ, aţi mai muncit?
- Cum să nu! Păi am muncit până anul trecut. De atunci nu mai pot să mă mişc decât cu ajutorul bastonului. Dar am avut o firmă, am făcut pomicultură. Aici, în Ploieşti. Aveam o echipă şi ne ocupam de altoirea pomilor! Am fost un om activ, pentru mine e o dramă că nu mă mai pot mişca. Am noroc cu femeia asta (n.n- soţia sa, Gherghina), că mai am cu cine să schimb o vorbă. Să ştiţi că e esenţial să ai cu cine vorbi. Mai ales la vârsta mea!
- Mai citiţi, vă uitaţi la televizor?
- La televizor mă uit, dar nu prea am ce vedea! Dar citesc ziarele, vreau să ştiu ce se întâmplă în Ploieşti şi în ţară!
- Şi ce ştiţi că se întâmplă în Ploieşti?
- Domnule, ştiu că primarul ăsta tânăr vrea să facă mişte lucruri bune! Uite, schimbă şinele de tramvai, vrea să modernizeze oraşul! Eu am venit în 60 în Ploieşti şi vă spun că oraşul ăsta nu a avut niciodată un aer modern. Vorbesc din 60 şi până azi! 
- Domnule Dumitru, aveţi copii?
- Doi copii! Am o fată, Maria, din actuala căsătorie. S-a stabilit în Suedia de mult timp. Şi mai am un băiat, Neculai, care e şi el plecat din ţară. Sper să apuc să-l mai văd!
- Vin alegerile, veţi merge la vot?
- Negreşit! Dacă mai am zile până atunci, mă duc la vot! Cum să nu merg? E dreptul meu, domnule. Am fost mereu!
- Şi cum aţi vrea dumneavoastră să fie România pentru care veţi vota?
- Ehe! Nu ştiu dacă va mai fi vreodată aşa, dar mie mi-ar plăcea să fie ca pe vremea monarhiei. Trăiam mai bine toţi, domnule! Şi eram respectaţi şi în Europa când spuneam că suntem români! Acum...
