Una dintre clădirile emblematice ale Ploieştiului, cunoscută de localnici drept „Casa Căsătoriilor”, clădirea cu arhitectură Neoromânească a jucat un rol important de-a lungul timpului în istoria urbei, fiind printre altele reşedinţă privată a nu mai puţin de trei primari.

Incursiunea în istorie începe cu crearea bulevardului, în 1878, imediat după Războiul de Independenţă. Odată finalizată linia de cale ferată Bucureşti-Ploieşti, era nevoie de o arteră principală care să lege centrul oraşului de noua Gară de Sud. Bulevardul Independenţei s-a trasat şi construit în etape, sub coordonarea lui Toma Socolescu, arhitectul şef al oraşului, şi a primarului vremii, Radu Stanian.

Radu Stanian este de altfel şi primul proprietar al acestei clădiri, construită în forma sa iniţială în jurul anilor 1850. Fost avocat de succes, om politic de orientare liberală, parlamentar în mai multe mandate şi primar ales al Ploieştiului pentru trei mandate, între 1883 şi 1896, ultimul dintre ele nefinalizat din cauza bolii, Radu Stanian a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi edili, fiind pentru multă vreme singurul căruia i s-a ridicat o statuie - în anul 1902, pe Bulevardul Castanilor. Liberal convins, cu accente radicale, Stanian a fost bun prieten cu Candiano Popescu, iniţiatorul mişcării antidinastice din 1870 cunoscută sub numele de “Republica de la Ploieşti”. Stanian însuşi a fost implicat în pregătirea “revoluţiei”, reşedinţa sa fiind locul multor întâlniri conspirative şi locul de pornire al evenimentelor de la 8 august 1870. După înăbuşirea mişcării, Stanian a fost arestat, judecat şi ulterior achitat. Radu R. Stanian, fiul său, deputat şi primar al Ploieştiului (1907-1911), s-a născut şi a copilărit în casa de la Bulevard, păstrând-o în familie după moartea tatălui său. După Primul Război Mondial, casa este cumpărată de N. Constantinescu Bordeni, şi el viitor primar al Ploieştiului, responsabil de forma actuală a arhitecturii. Proiectul de refacere a fost încredinţat arhitectului N.Z. Şmina, ucenic al arhitecţilor Ion Mincu şi Toma Socolescu.

Clădirea se încadrează în tipologia reşedinţelor burgheze înstărite, urmând stilul locuinţelor urbane franceze de tip “hôtel particulier”. Imobilul se află aşezat pe o parcelă delimitată de trei străzi şi este compus din demisol, parter înălţat, pod şi foişor. Schema funcţională păstrează tradiţionala distribuţie a camerelor în jurul unui hol central, principal, spre care se deschid diversele saloane.

Parterul înalt (“hochparter”) conţine intrarea principală centrată pe faţada dinspre bulevard. Din sasul intrării se accede într-un vestibul octogonal, prin intermediul căruia se intră în holul central, ce fascinează prin decoraţiile preţioase. Acesta oferă acces spre saloanele laterale. Fosta sufragerie, lambrisată cu lemn sculptat, este amplasată la dreapta intrării în parter, continuându-se cu zona gospodărească şi cu o mică seră semicirculară, delimitată la exterior de o colonadă şi arcaturi trilobate de zidărie. Podul cu cornişa supraînălţată a fost cu siguranţă creat în vederea mansardării locuinţei, extindere care nu s-a mai realizat, dar care poate fi realizată în prezent. Turnul-foişor se inspiră din cele proiectate de T.T. Socolescu şi a fost ridicat în aceeaşi perioadă, pentru a adăposti scara principală, realizată din lemn strunjit, care duce de la parter la mezaninul mansardat şi la terasa de deasupra serei în sfert de cerc, până în foişor.

Faţada este bogată în decoraţii ce poartă amprenta stilului marilor arhitecţi români, promotori ai stilului Neoromânesc. Arhitectul N. Z. Şmina a preluat, de pildă, de la maestrul său Ion Mincu, ancadramentele în acoladă deasupra golului ferestrei şi cartuşele în axul acestuia. Decoraţiile ancadramentelor seamănă foarte bine cu cele de la casa arhitectului şi profesorului Ion Mincu din str. Pictor Verona din Bucureşti şi reprezintă un omagiu adus mentorului şi celui căruia i-a fost ucenic şi colaborator. În acelaşi timp, Şmina a lucrat şi cu T.T. Socolescu, de la care a preluat alte elemente decorative, cum sunt arcaturile ieşite în relief de la noua cornişă suprapusă peste cea veche, foişorul turnului şi marea copertină de lemn semicirculară de la intrare, elemente care se regăsesc la vila realizată de Socolescu în Parcul Bonaparte din Bucureşti. Deşi conţine un amalgam de decoraţii, vila urbană rezultată este armonios închegată şi constituie o prezenţă emblematică în arhitectura bulevardului. Turnul cu foişor se încheie pe verticală cu un foişor pe coloane masive, cu capiteluri compozite, specifice stilului Neoromânesc. Acoperişul are o formă specială, cu o supraînălţare la circa o treime din panta acoperişului, şi îi conferă vilei un aer arhaic. Lucarnele sale sunt inspirat decorate, iar acoperişul în bulb al intrării impune prin monumentalitatea sa.

Interioarele au şi ele o decoraţie bogată cu lambriuri de lemn masiv, cu uşi asortate cu lambriurile şi nişe semicirculare cu calote semisferice în care probabil erau dispuse obiecte de artă. Lambriurile din rame şi tăblii sunt casetate cu bumbi. Pe tavan existau elemente de stuc din care s-au mai păstrat câteva ornamente la parter. Uşile exterioare sunt de lemn, dispuse pe rame şi tăblii şi cu grilaj decorativ de fier forjat la ochiurile de geam. Uşile interioare sunt elegant subîmpărţite de baghete care au geam cristal bizotat. Deasupra lambriului există un tapet care imită tapetul de piele de Cordoba. Nu este clar dacă acesta a fost schimbat din unul original într-o replică de hârtie sau a fost realizat în perioada cât a funcţionat aici Casa de Căsătorii. Două coloane şi panourile de deasupra arcelor trilobate ce deschid salonul principal spre saloanele laterale sunt din stucomarmură roz şi merită o restaurare minuţioasă. Ferestrele sunt din lemn de brad cu şprosuri intermediare, iar forma curbată din registrul superior este caracteristică perioadei de construcţie dintre 1850-1890.

Clădirea a fost naţionalizată în anii ’50 şi a funcţionat între 1955-2008 drept Casă a Căsătoriilor.

Surse:

Studiul Istoric al Dr. Arh. Ruxandra Nemţeanu

Colectiv, Marea carte a Ploieştilor, Editura „Ploieşti-Mileniul III”, Ploieşti, 2011

adevarul.ro