În urmă cu o săptămână, Ministerul Sănătăţii a anunţat că România se confruntă cu o epidemie de rujeolă (pojar), o boală infecţioasă a copilăriei care se manifestă printr-o erupţie de pete roşii pe piele, dar şi prin febră sau tuse.

Doar în primele 8 luni ale anului 2016, în România au fost înregistrate 675 de cazuri confirmate de pojar în 23 de judeţe, iar 3 copii au murit din cauza bolii.

Autorităţile au anunţat că, faţă de 2015, creşterea este alarmantă: anul trecut au existat doar 7 cazuri confirmate de rujeolă şi niciun deces.

Toate cele 3 cazuri de deces au survenit la copii sub vârsta de 1 an, adică sub vârsta la care se efectuează vaccinarea împotriva pojarului (vaccinul ROR – rujeolă – oreion – rubeolă).

„Aceşti copii au murit inutil şi fără sens. Într-o comunitate cu acoperire optimă a vaccinării, toţi copiii sub 1 an sunt protejaţi de aşa numitul efect de protecţie de grup. Mai simplu, cei trei copii decedaţi ar fi putut fi protejaţi prin neapariţia rujeolei la copiii mai mari, trecuţi de vârsta de vaccinare, dacă aceştia ar fi fost vaccinaţi”, au explicat autorităţile din minister, care au condamnat totodată campaniile duse împotriva vaccinării de diferite persoane.

În ultimii ani, în România au apărut o mulţime de site-uri şi de bloguri care transmit informaţii potrivit cărora vaccinurile sunt periculoase, sfătuindu-i pe părinţi să nu îşi vaccineze copiii.

Siteul GreatNews a prezentat o serie de informaţii esenţiale despre vaccinuri, împărţite în 15 teme.

1. Ce este un vaccin?

Un vaccin conferă imunitate la o anumită boală. Iată ce este acesta, potrivit definiţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii: De obicei, un vaccin conţine un agent care seamănă cu microorganismul (un virus sau o bacterie, de exemplu) care cauzează o boală şi este adesea realizat din viruşi ucişi sau din forme slabe ale unui anumit virus/microb, din toxinele sale sau dintr-una dintre proteinele sale.

Agentul introdus în corp prin vaccin stimulează sistemul imunitar al organismului să recunoască agentul drept o ameninţare, să îl distrugă şi să păstreze o „amintire” a acestuia. În acest fel, sistemul imunitar poate recunoaşte şi distruge mai uşor acel tip de microorganism dacă îl întâlneşte în viitor.

2. Cât de eficient este un vaccin?

Istoric, vaccinarea este cea mai eficientă metodă de a preveni şi a eradica bolile infecţioase. Boli precum variola, poliomielita, pojarul sau tetanosul au fost eradicate în anumite ţări sau restrânse geografic în alte regiuni. La ora actuală, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, există vaccinuri care să prevină 25 de tipuri de infecţii.

Centrul pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (CDC) din SUA arată că în anul 1958, în SUA existau 763.094 de cazuri de pojar. 552 de oameni au murit. După ce a fost aplicat un program de vaccinare de succes, numărul cazurilor a scăzut la sub 150 pe an. În 2008 au fost doar 64 de cazuri (dintre care 54 au fost „importate” din alte ţări; 63 dintre cei 64 de pacienţi nu fuseseră vaccinaţi).

Lupta împotriva variolei are o istorie similară. În trecut, variola era unul dintre cei mai periculoşi ucigaşi din Europa şi din Asia, fiind responsabil de aproximativ 10% din decesele anuale. Încă de la înfiinţarea sa în anul 1948, Organizaţia Mondială a Sănătăţii le-a cerut statelor membre să ia măsuri pentru a controla variola. În anul 1966, OMS a decis că este intolerabil ca oamenii să continue să moară în număr atât de mare din cauza unei boli care poate fi prevenită prin vaccinare, aşa că a lansat Programul Intensificat pentru Eradicarea Variolei, cu un buget anual de 2,4 milioane de dolari. În 1980, printr-o rezoluţie, variola a fost declarat eradicat, se arată în lucrarea „Variola şi eradicarea sa”.

Totuşi, există limite ale eficienţei vaccinurilor. Niciun vaccin nu este 100% eficient şi nu există perfecţiune. Cele mai multe dintre vaccinurile primite în copilărie sunt eficiente pentru 85-95% dintre copii. Unii dintre ei pur şi simplu nu vor dezvolta imunitatea la boala respectivă (sistemul imunitar nu răspunde adecvat la vaccin, iar organismul nu generează anticorpi chiar dacă persoana a fost vaccinată corect).

Potrivit CDC, vaccinul împotriva pojarului este eficient în procent de 98% atunci când este făcut potrivit recomandărilor medicale.

Lipsa de reacţie la vaccin poate fi provocată de factori precum: diabetul, utilizarea de steroizi, infecţia cu virusul HIV, vârsta sau factorii genetici.

Pe de altă parte, chiar dacă un organism dezvoltă anticorpi, este posibil ca imunitatea să se dezvolte prea încet sau anticorpii pot să nu distrugă complet agentul patogen. Chiar şi aşa însă, o imunitate parţială, târzie sau mai slabă poate diminua considerabil virulenţa unei infecţii, ceea ce duce la o rată de deces mai scăzută şi la o refacere mai rapidă a organismului infectat. Un studiu realizat în anul 1993 într-o comunitate de 30.000 de oameni din Senegal a stabilit că acei copii care fuseseră vaccinaţi, dar care totuşi s-au îmbolnăvit de tuse convulsivă, au făcut forme mai uşoare ale bolii.

3. Ce este imunitatea de turmă?

Când populaţia dintr-o comunitate este vaccinată în mare măsură împotriva unei boli contagioase, cei mai mulţi membri ai săi (chiar şi cei nevaccinaţi) sunt protejaţi în faţa bolii deoarece şansele unei epidemii sunt reduse, se arată pe vaccines.gov, site-ul Programului Naţional de Vaccinare din SUA. Aşa se obţine imunitatea de turmă.

De ce nu pot fi vaccinate unele persoane? Există mai multe posibilităţi. Iată câteva dintre ele:

A. Unii copii sunt prea mici pentru a fi vaccinaţi împotriva unei boli (organismul lor încă nu e suficient de dezvoltat pentru a dezvolta anticorpi la o anumită boală; din acest motiv există o schemă de vaccinare, iar fiecare vaccin este făcut la vârsta corespunzătoare). Până la primirea vaccinului, copiii sunt vulnerabili la bolile purtate de cei din jur. Acesta este şi cazul celor 3 decese înregistrate recent în România, care au fost provocate de rujeolă: cei 3 copii aveau vârste mai mici de un an şi încă nu fuseseră vaccinaţi. Dacă persoanele cu care au intrat în contact ar fi fost vaccinate şi nu ar fi avut rujeolă, atunci ei nu ar fi avut de la cine să ia boala.

B. Unele persoane sunt imunodeficiente, iar vaccinurile nu le pot ajuta. Aceşti oameni trebuie să se bazeze pe faptul că cei din jur sunt vaccinaţi. Dacă unele persoane imunodeficiente intră în contact cu o persoană bolnavă şi se îmbolnăvesc la rândul lor, consecinţele în cazul celor cu un sistem imunitar compromis pot fi mult mai grave decât pentru restul populaţiei.

C. Unele persoane pot fi alergice la o anumită componentă a vaccinului şi atunci nu pot primi vaccinul.

Pentru ca populaţia să fie protejată şi să dispară riscul unor epidemii, este nevoie ca un anumit procent din populaţie să fie imun la o anumită boală. Acest prag minim a fost calculat de specialişti şi este diferit de la boală la boală. Iată procentele necesare, conform CDC:

* Difterie – 85%
* Pojar – 83-94%
* Oreion – 75-86%
* Poliomielită – 80-86%
* Rubeolă – 83-85%
* Variolă – 80-85%

Pentru a ilustra importanţa imunităţii de turmă, graficul de mai jos descrie 3 situaţii diferite:

1. Graficul de sus prezintă o comunitate în care foarte puţini oameni sunt bolnavi (cei coloraţi în roşu), iar cei mai mulţi sunt sănătoşi, însă nu sunt imunizaţi (cei coloraţi în albastru). Deoarece aceştia nu sunt vaccinaţi, boala se răspândeşte uşor în populaţie.

2. Graficul din mijloc prezintă o situaţie în care doar o mică parte din populaţie este vaccinată (cei în galben), iar boala se răspândeşte într-o mare parte a comunităţii.

3. Cel de-al treilea grafic prezintă o comunitate în care cea mai mare parte a populaţiei este imunizată, iar boala nu se poate răspândi decât într-o mică măsură.

4. De ce există o opoziţie faţă de vaccinuri?

Opoziţia faţă de vaccinuri nu este ceva nou: ea s-a manifestat de la primele campanii de vaccinare desfăşurate la începutul secolului al XIX-lea.

Unul dintre opozanţii vaccinurilor a fost medicul britanic Charles Creighton (1847 – 1927), care considera că vaccinurile cauzează sifilis şi chiar a scris o carte întreagă pe acest subiect: „The Natural History of Cowpox and Vaccinal Syphilis”, publicată în 1887. De multe ori, argumentele folosite în secolul XXI împotriva vaccinurilor sunt similare celor din secolul al XIX-lea (exemplu: teama că vaccinurile provoacă o anumită boală; dacă în secolul al XIX-lea exista teama că vaccinurile provoacă sifilis, acum există teama că ele provoacă autism).

Deşi beneficiile vaccinurilor cântăresc mult mai mult faţă de eventualele riscuri sau efecte adverse rare, unii oameni continuă să se opună vaccinurilor pe motive religioase, etice, politice sau legate de siguranţa vaccinurilor.

Unii critici spun că vaccinurile sunt ineficiente, în vreme ce unele grupuri religioase consideră că omul ar încălca voia lui Dumnezeu dacă ar introduce aceste substanţe în corp. Unele grupuri politice se opun vaccinării obligatorii pe motiv că încalcă libertatea individului. Alţii spun că vaccinurile nu sunt necesare deoarece bolile pe care le previn nu sunt mortale, aşa că preferă imunitatea dobândită natural (prin îmbolnăvire).

Însă adevărul este că vaccinurile împiedică anual o mulţime de decese care altfel ar fi provocate de bolile infecţioase. Pentru ca vaccinurile să fie eficiente şi să protejeze corespunzător o populaţie, este extrem de important ca programele de imunizare să se bucure de încrederea publicului.

Mişcarea anti-vaccinare are o lungă istorie şi a fost studiată de mai mulţi cercetători care i-au analizat mecanismele de propagare. Într-un număr din anul 2007 din jurnalul „Current Opinion in Infectious Diseases”, autorii Jan Bonhoeffer şi Ulrich Heininger arată că, adesea, îngrijorarea publicului faţă de anumite efecte adverse ale vaccinurilor urmăreşte un anumit tipar: 1. cineva sugerează că o anumită afecţiune este un efect advers al vaccinurilor; 2. metodologia studiului respectiv este greşită (de obicei, cazurile de îmbolnăviri analizate nu au fost controlate sau au fost slab controlate); 3. se face un anunţ public prematur prin care se anunţă aşa-zisele efecte negative ale vaccinurilor; 4. ulterior, alte grupuri de cercetare încearcă să reproducă rezultatele studiului iniţial, dar nu mai obţin aceleaşi rezultate; 5. este nevoie de ani de zile pentru ca vaccinul să recâştige încrederea publică. De obicei, efectele adverse atribuite vaccinurilor au cauze necunoscute, cum este şi cazul autismului.

5. Este adevărat că bolile infecţioase începuseră deja să dispară datorită unei igiene mai bune în momentul în care au fost introduse vaccinuri împotriva lor?

Nu. Afirmaţia potrivit căreia vaccinurile nu sunt necesare este eronată, arată Centrul pentru Prevenţia şi Controlul Bolilor din SUA.

Este adevărat că o alimentaţie mai bună, apariţia antibioticelor şi a altor tratamente au sporit rata de supravieţuire a bolnavilor. De asemenea, oamenii au început să locuiască în spaţii mai puţin aglomerate, ceea ce a dus la reducerea transmiterii bolilor. Însă analiza incidenţei bolilor pe parcursul mai multor decenii arată clar că vaccinurile au avut un impact direct asupra scăderii cazurilor de îmbolnăvire.

În SUA au existat vârfuri şi scăderi periodice de-a lungul timpului, însă scăderea reală în cazul pojarului a coincis cu licenţierea şi folosirea pe scară largă a vaccinului împotriva pojarului, începând cu anul 1963 (după cum se poate observa în primul grafic din articol). Graficele pentru alte boli care pot fi prevenite prin vaccinuri arată acelaşi tipar.

6. Pot provoca vaccinurile autism?

Nu. Nu există nicio dovadă că vaccinurile provoacă autism. Studiile arată că nu există nicio legătură între autism şi vaccinul MMR (împotriva pojarului, a oreionului şi a rubeolei). La această concluzie au ajuns nenumărate studii ştiinţifice care au investigat acest subiect.

Unul dintre cele mai recente, publicat în aprilie 2015 în jurnalul ştiinţific JAMA (The Journal of the American Medical Association), a fost realizat pe 95.000 de copii şi nu a găsit nicio legătură între vaccinare şi autism.

Deşi deocamdată cauzele autismului nu sunt cunoscute, cercetările medicale realizate până acum tind să indice factorii genetici ca fiind responsabili.

7. De unde a apărut ideea că vaccinurile provoacă autism?

În anul 1998, Andrew Wakefield, un cercetător medical şi doctor gastroenterolog din Marea Britanie, a publicat un articol în jurnalul ştiinţific „The Lancet”, unul dintre cele mai prestigioase din lume, în care susţinea că vaccinul MMR provoacă autism.

Wakefield prezenta cazurile a 12 copii autişti care aparent fuseseră internaţi pentru investigaţii de rutină la Royal Free Hospital din Londra în anii 1996-1997. În studiu, medicul spunea că părinţii a 8 din cei 12 copii învinuiau vaccinul MMR pentru apariţia autismului şi că simptomele apăruseră la 14 zile după vaccinare.

După publicarea articolului, Wakefield a continuat să ţină conferinţe în care să acuze vaccinurile. Mass-media a reacţionat şi a preluat mesajul său (chiar dacă studiul fusese realizat pe doar 12 copii), iar în curând s-a ajuns la o adevărată prăbuşire a încrederii publicului în siguranţa vaccinării.

Însă întregul studiu din „The Lancet” nu era doar complet eronat ci, mai mult, se născuse dintr-un grav conflict de interese, pe care autorul îl ascunsese lumii medicale. Cel care a aflat şi dezvăluit întregul adevăr a fost jurnalistul de investigaţie britanic Brian Deer, care şi-a publicat ancheta în „The Sunday Times”. Dezvăluirile sale s-au întins pe parcursul mai multor ani, între 2003 şi 2011, şi au dus la retragerea lucrării din „The Lancet”.

Brian Deer a arătat că, deşi Wakefield s-a prezentat drept un cercetător independent, el fusese angajat cu 2 ani înainte de publicarea articolului (şi înainte ca cei 12 copii să fie aduşi la spital) de avocatul Richard Barr, care voia să dea în judecată companiile care produceau vaccinul MMR. Wakefield a negociat un contract cu Barr, scopul fiind acela ca medicul să descopere dovezile unui aşa-numit „nou sindrom” cauzat de vaccinuri, pentru ca apoi să strângă mai multe familii pe care să le reprezinte în instanţă.

Barr l-a plătit pe Wakefield cu bani dintr-un fond de ajutorare al Guvernului Marii Britanii, gândit special pentru a le da acces la justiţie oamenilor săraci, care altfel nu şi-ar fi permis să fie reprezentaţi. Tariful lui Wakefield era uriaş: medicul a cerut 150 de lire sterline pe oră, pe care i-a facturat printr-o companie a soţiei sale. În total, el a primit 435.000 de lire sterline, plus 55.000 de lire pentru care aplicase în iunie 1996 pentru a-şi desfăşura studiul. În momentul în care şi-a publicat studiul în „The Lancet”, Wakefield nu şi-a declarat conflictul de interese.

Dincolo de conflictul de interese, Deer a demonstrat că cercetarea în sine era eronată. Wakefield a susţinut că toţi cei 12 copii (11 băieţi şi o fată, cu vârste cuprinse între 2 ani şi jumătate şi 9 ani şi jumătate) au fost internaţi la spitalul din Londra deoarece aveau tulburări de creştere şi probleme digestive şi că ei au ajuns întâmplător la acea instituţie spitalicească. Deer a descoperit că aproape toţi cei 12 copii fuseseră pre-selectaţi prin grupurile de campanie anti-MMR şi că, în momentul în care fuseseră internaţi, cei mai mulţi dintre părinţi erau deja clienţi ai avocatului Barr. În plus, niciunul dintre ei nu locuia în Londra.

Mai mult, jurnalistul de investigaţie a dezvăluit că alţi medici ai spitalului nu descoperiseră nicio legătură cu vaccinul MMR şi că Wakefield a modificat şi falsificat în mod repetat diagnosticele şi istoriile medicale ale copiilor pentru a lăsa impresia că vaccinurile provoacă autism. De exemplu, unii copii fuseseră suspectaţi de autism înainte de vaccinare, în vreme ce alţii au fost consideraţi perfect normali timp de mai multe luni după vaccinare. Iar unii dintre ei nu aveau autism. Practic, Wakefield a falsificat datele pentru a ajunge la o concluzie predeterminată.

În 2010, editorii „The Lancet” au retras studiul lui Wakefield din 1998. În plus, lui Wakefield i s-a interzis să mai practice medicina în Marea Britanie şi a fost scos din registrul medicilor britanici.

Mulţi specialişti consideră acum că asocierea vaccinurilor cu autismul a fost una dintre cele „mai nocive înşelăciuni medicale din ultimii 100 de ani”.

8. Vaccinurile conţin mercur? Nu este mercurul periculos pentru sănătate?

Tiomersalul sau sodiu-etilmercur-tiosalicilat (C9H9HgNaO2S) este un compus organo-mercuric, care conţine 49% mercur, şi care a fost folosit în trecut pe post de conservant antifungic în anumite vaccinuri, pentru a împiedica contaminarea acestora cu bacterii.

Deoarece unele voci din comunitatea ştiinţifică se întrebau dacă nu cumva copiii primesc prea mult mercur prin vaccinuri, autorităţile din SUA au decis să aplice principiul precauţiei şi să elimine tiomersalul din vaccinuri, chiar dacă nu exista nicio dovadă că acesta i-ar afecta pe copii.

Drept urmare, în anul 1999, Centrul pentru Prevenţia şi Controlul Bolilor (CDC) şi Academia Americană de Pediatrie (AAP), le-au cerut producătorilor de vaccinuri să elimine folosirea substanţei cât mai curând posibil, ca măsură preventivă.

În prezent, tiomersalul a fost eliminat din aproape toate vaccinurile folosite în Europa şi în SUA (cu excepţia anumitor vaccinuri antigripale; în anumite vaccinuri rămân urme de tiomersal ca urmare a procesului de fabricaţie, însă cantităţile sunt extrem de mici: maximum 1 microgram, adică în jur de 15% din cantitatea medie de mercur pe care o consumă un adult european sau american într-o zi). Potrivit studiului „Mercury Exposure and Children’s Health”, cantitatea medie pe care o ia din mâncare un adult din Europa sau din SUA este de 6,6 micrograme de mercur pe zi.

9. Provoacă vaccinarea sindromul morţii subite la bebeluşi (SMSS)?

Vaccinul diftero-tetano-pertussis acelular (DTtaP) a fost acuzat că ar fi provocat moartea subită a unor bebeluşi. CDC arată că această credinţă s-a răspândit deoarece un procent (moderat) dintre copiii care muriseră din cauza acestui sindrom fuseseră vaccinaţi recent cu DTaP. La prima vedere, această succesiune pare să indice o legătură cauzală, însă această logică este greşită. E ca şi cum cineva ar spune că mâncatul de pâine provoacă accidente rutiere, din moment ce mulţi şoferi implicaţi în accidente probabil că au mâncat pâine în ultimele 24 de ore.

Din moment ce cele mai multe decese provocate de acest sindrom apar în jurul vârstei la care se face vaccinul DTaP, e de aşteptat ca vaccinul să preceadă, pur şi simplu întâmplător, un anumit număr de decese.

Institutul de Medicină din SUA a raportat că toate studiile controlate care au comparat copii imunizaţi şi copii nevaccinaţi fie nu au descoperit nicio asociere, fie au descoperit un risc scăzut al apariţiei sindromului la copiii imunizaţi. Institutul a conchis că „nu există dovezi care să indice o relaţie cauzală între vaccinul DTaP şi sindormul morţii subite la bebeluşi”.

10. Este periculos ca o persoană să primească mai multe vaccinuri într-un interval de timp scurt? Poate primi o „supradoză de vaccin”?

„Supradoza de vaccin” este un concept care susţine că, dacă un copil primeşte mai multe vaccinuri odată, ele vor slăbi sistemul imunitar încă imatur al copilului şi vor duce la efecte adverse. Unii susţin că „supradoza” duce la autism, deşi dovezile ştiinţifice contrazic această idee.

Când şi-a susţinut conferinţa de presă în care a sugerat că vaccinurile cauzează autism, şi Andrew Wakefield a declarat că vaccinul MMR trebuie boicotat şi separat în 3 vaccinuri succesive.

Însă conceptul de „supradoză de vaccin” este eronat, se arată în studiul „Vaccines and Autism: A Tale of Shifting Hypotheses”, publicat în jurnalul ştiinţific „Clinical Infectious Diseases”.

Deşi numărul vaccinurilor recomandate în copilărie a crescut în ultimii 30 de ani, progresele medicale făcute în modul de preparare a acestora a determinat scăderea conţinutului imunologic al vaccinurilor. De exemplu, 14 vaccinuri administrate în 2010 conţineau cu 200 de bacterii şi proteine virale mai puţin faţă de cele 7 vaccinuri care li se administrau copiilor în 1980 şi care aveau peste 3.000 de componente imunologice.

În plus, vaccinurile reprezintă o povară imunologică minusculă faţă de patogenii pe care copilul îi întâlneşte în mod normal de-a lungul unui an (în medie, un copil e infectat cu 4-6 viruşi pe an). Afecţiuni precum infecţii ale urechii sau febra reprezintă o provcare mult mai mare pentru sistemul imunitar decât vaccinurile (atunci, sistemul imunitar al copilului se luptă cu viruşi vii).

Potrivit CDC, copiii sunt expuşi la numeroşi antigeni străini (substanţă de natură proteică ce, la introducerea în organism, determină apariţia unui anticorp) în fiecare zi. Atunci când mănâncă ei introduc bacterii noi în corp, iar numeroase bacterii trăiesc în gură şi în nas. O infecţie virală a căilor respiratorii superioare expune un copil la 4 -10 antigeni, iar o infecţie în gât cauzată de un streptococ la 25 – 50. Potrivit unui raport din 1994 al Institutului de Medicină, „este puţin probabil ca numărul de antigeni separaţi din vaccinurile copilăriei să reprezinte o povară apreciabilă adăugată sistemului imunitar”. Datele ştiinţifice arată că vaccinarea simultană cu mai multe vaccinuri nu are efecte adverse asupra unui sistem imunitar obişnuit.

11. Pot provoca vaccinurile paralizia?

Un anumit tip de vaccin împotriva poliomielitei, administrat oral, a avut ca efect advers paralizia (extrem de rar).

Poliomielita (o boală provocată de un virus) afectează, în principal, copiii sub 5 ani. Ea invadează sistemul nervos şi poate cauza paralizia totală în doar câteva ore. 1 din 200 de copii infectaţi cu poliomielită va paraliza ireversibil. Dintre cei paralizaţi, între 5 şi 10% mor deoarece muşchii care îi ajutau la respirat devin imobili.

Datorită eforturilor din lumea medicală, poliomielita a fost aproape eradicată din întreaga lume. Faţă de 1988, numărul cazurilor a scăzut cu 99%: dacă în 1988 se înregistrau 350.000 de cazuri, în 2015 au fost înregistrate doar 74, arată OMS. Estimările arată că peste 15 milioane de oameni pot astăzi să meargă, oameni care ar fi rămas paralizaţi dacă nu s-ar fi folosit vaccinul împotriva poliomielitei. Au fost prevenite aproximativ 1,5 milioane de decese ale copiilor.

12. Cât de sigure sunt vaccinurile? Ce efecte adverse au?

La ora actuală, membrii comunităţii ştiinţifice şi medicale din întreaga lume sunt de acord că vaccinurile sunt foarte sigure şi că efectele adverse sunt extrem de rare.

Precum orice alt tratament medical (de la o simplă pastilă precum aspirina la cea mai banală operaţie) şi vaccinarea are anumite riscuri şi, deoarece organismele umane sunt extrem de diverse şi de complexe, există posibilitatea ca un vaccin să cauzeze complicaţii severe sau reacţii alergice grave la anumite persoane. Însă, deşi complicaţiile grave provocate de vaccinări sunt posibile, ele sunt foarte rare.

Conform CDC, cele mai multe vaccinuri au efecte adverse minore şi temporare, ca de exemplu febră uşoară sau o durere în braţ. Efecte adverse mai serioase apar rar (de la 1 la câteva mii la 1 la câteva milioane de doze), iar unele sunt atât de rare încât riscul nu poate fi evaluat cu acurateţe.

În ceea ce priveşte vaccinurile care ar fi cauzat deces, acestea sunt atât de puţine încât este dificil ca riscul să poată fi evaluat statistic. Dintre toate decesele raportate către VAERS (Vaccine Adverse Event Reporting System – un sistem de supraveghere din SUA care detectează posibilele probleme de siguranţă ale vaccinurior) între 1990 şi 1992, doar despre unul singur se crede că e posibil să poată fi asociat cu un vaccin. În 1994, Institutul de Medicină din SUA a raportat că riscul de a muri din cauza unui vaccin este „extraordinar de scăzut”.

CDC arată că nici măcar un singur efect advers grav la un milion de doze nu ar fi justificat dacă nu ar exista beneficii ale vaccinurilor. Însă dacă nu ar exista vaccinuri ar fi mult mai multe cazuri de îmbolnăviri, sechele mult mai grave (exemplu: paralizie din cauza poliomielitei) şi mai multe decese. CDC recomandă publicului să nu se uite numai la riscuri, ci să observe şi beneficiile uriaşe aduse de vaccinuri.

Din acest motiv, comparaţiile sunt foarte utile. CDC a realizat o comparaţie foarte interesantă care arată care sunt riscurile unei boli faţă de riscurile vaccinurilor.

Pojar şi rubeolă versus vaccinul MMR

Pojar
Pneumonie: 6 din 100 (adică 6 din 100 de oameni care se îmbolnăvesc de pojar fac pneumonie)
Encefalită: 1 din 1.000
Deces: 2 din 1.000

Rubeolă
Sindromul rubeolei congenitale: 1 din 4 (dacă o femeie se infectează timpuriu în sarcină)

Vaccinul MMR
Encefalită sau o reacţie alergică gravă: 1 din 1.000.000

Difterie, tetanus, tuse convulsivă vs. vaccinul DTaP

Difterie
Deces: 1 din 20

Tetanus
Deces: 2 din 10

Tuse convulsivă
Pneumonie: 1 din 8
Encefalită: 1 din 20
Deces: 1 din 1.500

Vaccin DTaP
Plâns continuu, urmat de o refacere totală: 1 din 1.000
Convulsii sau şoc, urmate de o refacere totală: 1 din 14.000
Encefalopatie acută: 0-10,5 din 1.000.000
Deces: niciunul confirmat

CDC arată că este mult mai probabil ca un copil să fie afectat grav de una dintre aceste boli decât de vaccin: deşi orice leziune sau deces provocat de un vaccin este prea mult, e clar că beneficiile vaccinurilor cântăresc mult mai greu decât riscurile minore şi că mult mai multe leziuni şi decese s-ar produce fără vaccinări.

13. Au existat vaccinuri fabricate greşit, care i-au îmbolnăvit pe oameni?

Da, de-a lungul istoriei au existat greşeli medicale.

În anul 1955 s-a petrecut tragedia cunoscută sub numele de „incidentul Cutter”. Laboratoarele Cutter au fabricat 120.000 de doze de vaccin împotriva poliomielitei care, printr-o eroare a personalului, conţineau virusul polio încă activ (virusul nu a fost inactivat corespunzător). Vaccinul a cauzat 40.000 de cazuri de poliomielită, 51 de cazuri de paralizii şi 5 decese, se arată în studiul „Childhood Immunization Controversies: What Are Parents Asking?”, publicat în „The Ochsner Journal”. Apoi, boala s-a răspândit în familiile celor vaccinaţi, ceea ce a dus la alte 113 paralizii şi la alte 5 decese. A fost unul dintre cele mai mari dezastre farmaceutice din istoria SUA.

Merită menţionat faptul că „incidentul Cutter” a dus la o reglementare mult mai eficientă a procesului de fabricare a vaccinurilor şi la controale şi mai dure ale acestora, ceea ce a făcut ca vaccinurile să fie astăzi unele dintre cele mai sigure produse farmaceutice.

14. Ce se întâmplă atunci când populaţia nu se mai vaccinează?

Apar epidemii. Potrivit CDC, trei ţări au redus în trecut folosirea vaccinului împotriva tusei convulsive de teama efectelor adverse ale vaccinului: Marea Britanie, Suedia şi Japonia. Consecinţele au fost dramatice şi imediate. În Regatul Unit, scăderea vaccinării în anul 1974 a fost urmată de o epidemie de peste 100.000 de cazuri de tuse convulsivă. Până în 1978 au murit 36 de oameni.

În Japonia, rata de vaccinare a scăzut de la 70% la 20-40%. De la 393 de cazuri şi niciun deces în 1974 s-a ajuns la 13.000 de cazuri şi 41 de decese în 1979. În Suedia efectele au fost similare.

În anii 1999 – 2000, în Olanda au apărut 2.961 de cazuri de pojar, care au dus la 3 decese şi 68 de spitalizări. Boala s-a răspândit ca urmare a refuzului unei comunităţi religioase de a accepta vaccinarea. Prin urmare, pojarul poate duce la deces chiar şi în ţări industrializate, notează CDC.

Ca urmare a controversei vaccinului MMR, vaccinarea a scăzut puternic în Marea Britanie şi în Irlanda la sfârşitul anilor ’90. În anii 1999-2000, vaccinarea în Irlanda a scăzut la nivelul de 74%. În anul 2000, în Irlanda s-au înregistrat 1.500 de cazuri de pojar şi 3 decese, se arată în analiza „Science and serendipity” publicată în jurnalul „Clinical Medicine”.

15. Care sunt sursele de încredere care oferă informaţii corecte despre vaccinuri?

În era internetului, accesul la informaţii este mai uşor decât oricând în istorie. Totuşi, acest fapt nu înseamnă că informaţiile pe care le găsim atât de uşor pe internet sunt şi corecte. Atunci când doriţi să vă informaţi despre vaccinuri (sau despre oricare altă temă medicală), evitaţi pe cât posibil blogurile, postările de pe Facebook sau site-urile obscure care răspândesc ştiri false şi conspiraţii.

Citiţi, în schimb, surse credibile precum site-urile institutelor de sănătate din diferite ţări din lume (SUA, Marea Britanie, UE etc), ale organizaţiilor internaţionale (precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii), studii şi cercetări publicate în jurnale ştiinţifice sau site-ul enciclopediei Wikipedia (preferabil varianta în limba engleză; la finalul fiecărei teme abordate, autorii au pus link-uri spre alte surse de încredere).

Iată mai jos o listă cu surse de încredere unde puteţi găsi informaţii corecte despre vaccinuri (unele dintre ele au fost consultate şi pentru realizarea acestui articol):

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
Centrul pentru Prevenţia şi Controlul Bolilor din SUA
vaccines.gov (site-ul Programului Naţional de Vaccinare din SUA)
Site-ul nhs.uk (site-ul Serviciului Naţional de Sănătate din Marea Britanie)
Site-ul fda.gov (site-ul Administraţiei Federale a Medicamentelor din SUA)
Studii despre vaccinuri, publicate în diferite jurnale ştiinţifice
Wikipedia.org